Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Mânia – blândetea

·        O mare importanta se acorda în aceste “Scrisori” iertarii unora de catre altii si rugaciunii unora pentru altii. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce cere dar si celui caruia i se cere, precum îl înmoaie iertarea pe cel ce iarta si pe cel iertat facând astfel cu putinta comunicarea reala de putere si de viata de la unul la altul caci amândoua contribuie la înaintarea în smerenie si la eliberarea de slava desarta. Numai cerând rugaciunea altora ne smerim eliberându-ne de mândrie, precum în rugaciunea pentru altul ne eliberam de invidia care nu se bucura de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru altii ne raspunde Dumnezeu cu împlinirea rugaciunilor noastre.

·        De ce mi se întâmpla sa osândesc pe altii chiar dupa ce am întrebat?

- Ai de îndurat ispita de a osândi pe altii chiar dupa întrebare pentru ca n-a murit în tine înclinarea de a te socoti drept, de a te justifica mereu si nici nu-ti iei osteneala de a te feri de aceasta patima. Osândeste-te pe tine si astfel va pleca degrab de la tine osândirea altora.

·        Când esti rapit prin cuvânt sau prin fapta ca sa gresesti cuiva, grabeste-te sa mergi si sa-i pui metanie si Dumnezeu vazând aceasta te va acoperi de fata vrajmasilor tai.

·        Avva Varsanufie îsi încheie aproape întotdeauna scrisorile cerând iertare adresantului desi nu-i greseste cu nimic. El n-ar putea fi fericit deplin în Dumnezeu daca ar sti ca cineva a ramas afara fiind tulburat de ceva împotriva lui. El trebuie sa lupte continuu sa însenineze sufletul fiecarui om cu care a avut o legatura pe pamânt, de aceea cine nu iarta sau nu cere iertare nu poate intra în Împaratia Cerurilor, a iubirii. Si apoi cine poate spune ca a facut totul pentru altul? Poate ca cineva sa fie tulburat chiar de o gelozie pe cei virtuosi si sa nu se simta bine vazându-i, de aceea cei buni au trebuinta sa se smereasca pentru a nu le da acelora sentimentul ca se socotesc superiori. Daca totusi nu-i poate fac sa accepte societatea lor în Împaratia Cerurilor, ramân pe de o parte compatimitori pentru ei, dar pe de alta nu au ce sa le faca. Într-un fel aceia se simt “mai bine” în afara societatii lor; este mai suportabil pentru ei chinul ce le vine din dispretul bucuriei de bine a celor buni, decât trairea silita în societatea lor.

·        A cere iertare chiar celui ce i-ai gresit este mai greu decât a-ti spune pacatul tau altuia, dar iertarea ce i-o ceri si-ti vine de la el te pun din nou chiar cu el în comunicare afectuoasa, caci umilindu-te în fata lui, el te vede iesind din dusmania fata de el. Dar câta vreme cererea iertarii este semnul unei pocainte care-ti înmoaie inima ta si prin ea dai dovada despre aceasta celuilalt si crezi ca se poate înmuia si el, disperarea ce duce la sinucidere este o învârtosare definitiva întrucât nu mai crezi ca celalalt si Însusi Dumnezeu se poate înmuia la inima. Disperarea e o necredinta în iubirea lui Dumnezeu si în capacitatea de iubire a oamenilor.

·        Mila nu dispretuieste, ci pune în valoare pe sarac, vazându-l legat de Dumnezeu ca un transparent al lui Dumnezeu prin care Dumnezeu pune la proba pe om.

·        Nu pentru a-l alunga pe el ti-am spus sa-l slobozesti, ci pentru slabiciunea gândului tau, ca nu puteai suporta sa fii ispitit de el. Caci noi suntem pacatosi si nu ne este îngaduit sa alungam pe cineva, ca de puteai sa-i suporti lenea ai fi luat plata pentru aceasta. De fapt unii parinti îi ziceau avvei Pimen despre un batrân oarecare ce-l suporta pe ucenicul lui lenes, si a zis avva Pimen: “În locul lui eu i-as fi pus sub cap o pernita.” Si au zis aceia: “Si ce-ai fi spus lui Dumnezeu?” – “Doamne, Tu ai zis: Fatarnice, scoate întâi bârna din ochiul tau si apoi vei vedea sa scoti si paiul din ochiul din ochiul fratelui tau.

-         A facut deci, bine batrânul ca nu l-a mustrat pe frate?

-         Nu fara rost l-a lasat batrânul nemustrat, caci de multe ori a facut aceasta, dar el n-a primit mustrarea. Deci, vazând ca nu se îndreapta, a lasat lucrul la judecata lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeu stir mai bine ce e de folos, caci fratele meu e mai bun decât mine.” Aceasta o faceau cei desavârsiti neîndraznind sa judece pe nimeni. Aceasta o faceau spre rusinarea celor ce nu sunt nimic, dar îi judeca pe toti!

·        Frate, nu cauta la altul, ci la tine. Nu iscodi cele ale lui caci nu-ti va folosi la nimic si nimic nu tulbura atât de mult inima ca acestea. (Nu cerceta plin de curiozitate umbrele din viata altuia, ci pe ale tale, caci facând primul lucru vei fi tulburat continuu de tendinta de a-l osândi, iar de pacatele tale vei uit; astfel ca prin aceasta vei spori pacatele tale).

·        Cine nu iarta, pastreaza în sine o mândrie care împietreste; nu se umanizeaza, nu realizeaza comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat si în afara de ea omul pierde conditia de om. Deci, cel ce nu iarta nu poate intra în împaratia iubirii si a umanitatii scapata de rigiditate.

Când rogi pe cineva sa te ierte îl înmoi tot asa de mult pe el ca si pe tine atunci când îl ierti tu. Îl ajuti pe acela sa iasa din rigiditatea lui cum iesi si tu. Îl ajuti sa urce cu tine în Împaratia lui Dumnezeu izvorul iertarii, pentru ca e izvorul iubirii care vrea sa-i cuprinda pe toti în ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simti si pe El ca iertator, aceasta fiind cu adevarat atotputernicie a lui Dumnezeu.

·        Daca e o mare mângâiere sa te auda cineva când esti în suferinta si sa te compatimeasca, cea mai mare si mai grea nefericire e sa nu te auda , sa nu vrea sa te auda si sa nu te compatimeasca nimeni – acesta e iadul fara nici o lumina. I-ai dispretuit pe toti, esti uitat de toti; te-ai obisnuit sa n-ai încredere în nimeni, ti se închide poarta comuniunii de catre toti pentru ca tu însuti ti-ai închis-o pe a ta si nu mai esti în stare sa ti-o deschizi. S-a întepenit în starea încuiata si ai pierdut cheile.

·        Împreuna-patimire a altuia cu mine, numai durerea altuia pentru mine ma poate înviora, readuce la viata din moartea trândaviei si a nepasarii. Durerea altuia pentru mine ma poate trezi si pe mine la durerea pentru ticalosia mea, asa cum Petru a fost adus la plâns când a vazut ca Hristos va primi moartea pentru el si pentru toti.

·        Daca se întâmpla ca în legaturile de nevoie cineva te supara, poarta-te cu dulceata fata de aproapele care-ti este dator cu ceva, spunându-ti: “Dumnezeu stie ceea ce este de folos, poate El a voit asa ca sa nu aflu vreo placere pentru trup, ci mai degraba o suferinta”. Adu-ti aminte totdeauna de sfatul: “În toate multumiti” si vei avea odihna caci facând asa nu vei mai fi robul supararii, ci esti ocrotit de Dumnezeu prin multumirea care o aduci. (Nemultumirea îti mentine sufletul într-o continua neodihna, tulburare, agitatie care nu te lasa sa te gândesti la Dumnezeu si sa te întâlnesti cu El socotind ca în El ai totul, în orice împrejurare, în fiecare necaz. Nemultumirea desparte de Cel ce te chiverniseste si le umple pe toate, ea nu te lasa sa te bucuri nici de ceea ce ai – nemultumitului i se ia darul).

·        Mila este o putere eficienta pe plan spiritual.

·        Nu cauta pricina cuiva pentru toate, ci fa-te lui placut în toate si sa nu gândesti rau despre cineva ca sa nu te faci tu însuti rau, caci cel rau cugeta cele rele, iar cel bun – cele bune. (Gândind rau despre altul, te-ai facut însuti rau caci gândul este al tau, se imprima în tine si te învenineaza.

·        Frate, îti vorbesc ca sufletului meu. S-a scris: “Cunostinta voastra sa nu fie sminteala fratilor mai slabi.” (I Cor. 8,9). Fratele care te slujeste este simplu, deci nu cauta sa-l învatati sa fie întelept caci vei stârni mânia lui. Îndestuleaza-te cu împlinirea de catre el a trebuintelor tale. Este bine sa nu-i trezesti vreun gând de întelepciune ca sa nu-i tulburi inima.

·        Omul progresat duhovniceste este în acelasi timp puternic si simtitor; are o inima plina de barbatie dar si de delicatete în bunatatea si curatia lui. N-are nimic grosolan si trivial fiind statornic în aceasta stare. În aceasta sta puterea si delicatetea, sensibilitatea lui ferma pentru tot ce e bun si contrara pentru tot ce e rau. “Dragostea niciodata nu cade” cu toata delicatetea ei sau pe masura delicatetii ei. Dar paradoxul mai are si alt sens: omul progresat duhovniceste este aspru cu sine si delicat cu altii.

·        Ce voi face avvo caci sunt stârnit cu usurinta la mânie? Daca te-ai lupta sa mori fata de orice om si sa câstigi putina smerenie te-ai odihni si te-ai scoate din multe primejdii. Sa se smereasca inima ta înaintea lui Dumnezeu sa bunatatea Lui îti va veni în ajutor în toate. (Sa mori oricarui om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da importanta cuvintelor si comportamentului sau care-ti stârneste mânia sau alte patimi. Sa fii sensibil fata de tot ce-ti aduce gânduri de pacat. Este o moarte care, întrucât se împaca cu smerenia este una cu îngaduinta, cu întelegerea slabiciunilor omenesti dar si cu pazirea curata de ceea ce-ti poate provoca paguba din ele.

·        Viata de unul singur neîncalzita de dragostea altuia care ne este apropiat ca o rudenie strânsa, e rece si fiind asa pe pamânt, desigur ca ea nu va putea fi fericita nici în cer caci fericirea consta în caldura comuniunii. Deci, daca n-ai facut nimic pentru altii, nu le-ai putut câstiga dragostea lor, iar faptul can-ai facut nimic sau n-ai facut tot ce ti-a stat în putinta, va fi un ghimpe dureros care te va face sa suferi vesnic. Iacov este simbolul pentru Dumnezeu, fiii lui Iacov suntem toti, deci nu pot vedea fata lui Dumnezeu fara sa-l am cu mine si pe Veniamin, un alt fiu al lui. “Nu voi putea vedea fata lui Iacov tatal lui Iosif, neavându-l pe Veniamin cu mine.” (Facere 44,34)

·        Toti suntem slabi, toti ne descurajam când suntem singuri, dar primim putere unul de la altul – este o experienta pe care o facem mereu. Chiar numai simplul cuvânt al altuia ne întareste, cu atât mai mult e întarita rugaciunea noastra de rugaciunea altuia. Este un fluid de putere care trece de la unul la altul.