Discernamântul – trezvia

ˇ        Daca îti apare vreun gând în minte, trebuie sa-l cercetezi spunându-ti: “Unde ca sfârsi acest gând? Va sfârsi în gheena.” Si astfel gândul te va parasi lasându-te linistit. Deci fa cu toate gândurile la fel: îndata ce apare un gând cerceteaza-l si de este rau, taie-l degraba.

ˇ        Canonul tau sa fie luarea aminte la gândurile tale si sa ai frica lui Dumnezeu spunându-ti: “Cum ai petrecut timpul trecut? Ma voi pocai macar acum caci s-a apropiat iesirea mea si voi rabda pe aproapele meu si încercarile venite de la el pâna ce va face Domnul mila Lui cu mine ducându-ma la starea nemînierii scotând din mine pizma – puiul diavolului. Petrece putinele zile ce ti-au mai ramas cercetându-ti gândurile si împotrivindu-te celor ce-ti aduc tulburare.

ˇ        Sa ai încredere ca vei primi cele cerute, dar luându-le, pazeste-le ca sa ramâna harul la tine, caci multi au luat, dar dupa ce-au luat au cazut n-au pazit cu frica ceea ce-au primit.

ˇ        A-si pazi cineva inima înseamna a avea mintea treaza si curata când este razboit. Caci mai întâi aluneca în nepasare gândul si când vrajmasul vede nepasarea, îndata aduce razboiul. De vrei sa afli daca gândul ce rasare este dusman sau prieten, lasa rugaciune si întreaba-l: “Esti de-al nostru sau al dusmanilor? Si-ti va spune adevarul. Predarea vine din negrija deci, însa sa nu te împotrivesti caci aceasta doresc ei si nu vor înceta sa te razboiasca, ci alearga la Dumnezeu aruncând înaintea Lui neputinta ta caci El va putea nu numai sa-i departeze, ci chiar sa le ia puterea de a lucra. (Supunându-te ispitei lor, ramâi în planul gândurilor finite al aprinderii pentru ele, dar alergând la Dumnezeu, ridici inima din planul lor punând-o în comuniune cu adâncul infinit si iubitor de Dumnezeu. Numai venind însasi Dumnezeu în întâmpinarea ta cu infinitatea Lui, te ajuta sa te desprinzi de planul celor finite care-ti promit satisfactiile înguste ale unui egoism despartitor. Dumnezeu va putea astfel sa te departeze de cele finite, de finitul despartitor al demonilor si al gândurilor patimase insuflate de ei în constiinta si le ia puterea asupra ta. Chiar constiinta trezita a neputintei tale te deschide infinitatii Lui caci pui în comparatie neputinta ta cu puterea infinita a Lui, ba chiar traiesti aceasta deosebire între ele, le traiesti simultan pe amândoua fara sa le desparta, ci constiinta ta umilindu-se de elanul iubirii cuprinzatoare a Lui.)

ˇ        Se cere a nu-ti lasa mintea sa fie luata de sub stapânirea ta de oarece gânduri, caci atunci nu mai esti liber în întregime odata ce o parte de tine – mintea – este scoasa de sub voia ta. A aduce mintea la locul ei este a o aduce la postul de straja în fata lui Dumnezeu ca un ostas care sta de straja în fata Împaratului. Atunci esti stapân pe ea si pe ea si pe tine, atunci se revarsa în tine darurile Lui, viata Lui, iubirea Lui generoasa opusa egoismului patimas.

ˇ        Cel ce cunoaste ce a voit sa faca, venind în cetate, aceea se straduieste sa o si faca în inima lui neabatându-se la altele pentru ca altfel cade de la ceea ce cauta.

ˇ        Daca nu iei aminte la tine, daca esti împrastiat în tot felul de lucruri nu te poti întâlni cu Dumnezeu si nu poti prinde ajutorul ce ti-l da spre sporirea ta duhovniceasca. Un astfel de om nu are smerenie caci mu se întâlneste cu marimea puterii lui Dumnezeu în taina fiintei sale.

ˇ        Gândul si judecata mintii implica o preferinta pentru bine sau pentru rau, de aceea poate exista si o judecata sucita, serpuita în ascuns, dar care-si da la suprafata o aparenta de dreptate, de logica. Chiar cel ce o formuleaza îsi da în parte seama ca judecata lui, la aparenta dreapta, este în ascuns înselatoare si sucita. Parintii duhovnicesti ai Rasaritului au fost foarte preocupati de mijloacele prin care pot fi deosebite aceste judecati sucite de cele drepte.

ˇ        Osteneste-te întru durerea inimii sa agonisesti caldura si rugaciunea caci ceea ce le alunga este uitarea, iar aceasta se naste din negrija. Cât priveste paza simturilor, sa stii ca tot darul se da prin osteneala inimii.

ˇ        Trezvia si veghea este atentia neîncetata la tine ca sa nu intre nici un gând îndoielnic în privinta calitatii lui. Dar este si o constiinta continua a prezentei lui Dumnezeu unita cu rugaciunea caci numai din puterea sa omul nu poate sa ramâna în aceasta trezvie în mod neîncetat. Trezvia nu este numai o atentie cu scop negativ de neprimire a gândurilor necuvenite, ci mai ales o lucrare pozitiva; o atârnare necontenita a gândurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se sustine nici ea cu puterea noastra, ci are la baza ei un sentiment de raspundere pe care nu ni-l impunem numai noi, ci este sustinut în noi mai ales de Dumnezeu. În sentimentul responsabilitatii traim relatia justa între noi si Dumnezeu, traim pozitia noastra adevarata sau suntem constienti de ceea ce suntem de fapt noi. Nu te poti cunoaste daca nu te situezi exact unde esti, cum e cazul cu cei ce nu stiu de Dumnezeu, caci a sti ce esti înseamna a cunoaste relatia ta cu supremul izvor al existentei tale

ˇ         Uitarea este ca o luare în prinsoare de patimile sau de duhurile nevazute care le aprind caci cel ce uita de sine este târât de patimi si aceasta este una cu constiinta dependentei absolute a omului de Dumnezeu Cel personal si deci cu smerenia, cu realizarea sau întelegerea pozitiei sale adevarate în cadrul realitatii. Iar constiinta dependentei de Dumnezeu este ca un foc continuu care-l tine pe om treaz, este ca o ardere spirituala continua.

ˇ        Deci daca vrei sa te izbavesti de uitare si de luarea în robie, nu poti altfel decât câstigând focul duhovnicesc care le topeste pe toate. Focul acesta îl câstiga cineva prin dorul de Dumnezeu. Frate! Daca inima ta nu se osteneste cu durere sa-l caute pe Domnul nu vei putea nicidecum spori!

ˇ        Pazirea inimii de toate simtirile si cugetele superficial placute care stau sa fure în fiecare clipa, este o durere continua ce i-o impui, dar nu în suportarea ei este totodata o bucurie mai înalta.

ˇ        Frate, ostasii buni se deprind si în timp de pace totdeauna în mestesugul razboiului caci nu se cuvine ostasului sa iscodeasca în vreme de încercare, caci s-a spus: “M-am pregatit si m-am tulburat” (Psalmi 118,60). Nu fi nepasator fata de patima care te-a biruit, nici fata de alta caci Parintii spuneau ca nepasarea pierde cu totul roadele monahului. Omul trebuie sa aiba grija în privinta razboiului pâna la cea din urma suflare ca sa nu cada în cursa întinsa de preavicleanul vrajmas pe care sa-l alunge Domnul de la noi cu Duhul gurii Lui.

ˇ        Daca intra gândul nu te tulbura ci afla ce voieste sa-ti faca si lucreaza împotriva lui fara tulburare chemîndu-L pe Domnul, caci nu în intrarea tâlharului în casa sta raul, ci jefuirea celor din casa. Iar de iese cu necinste, slava este a stapânului casei, iar necinstea a celui care a iesit fara sa ia nimic. Când vine Domnul în pamântul Iudeii, adica în inima omului, El scoate dracii; striga deci prin urmare catre El ca macedonienii catre Pavel: “Treci prin Macedonia si ajuta-ne” si ca apostolii: “Stapâne, mântuieste-ne ca pierim” si El se va scula, va certa vânturile cele gândite si ele se vor linisti.

ˇ        Fiindca ai zis: ”nu ma folosesc de dulgheria mea”, crede-ma frate, ca tu nu stii de te folosesti sau nu, ci îsi bat joc dracii de tine aratând gândului tau ceea ce voiesc, spre a-ti împlini voia ta si a nu o asculta pe cea a parintilor tai. Caci cel ce voieste sa stea în adevar întreaba pe Parinti de se foloseste sau nu, si crede ceea ce spun ei, facând astfel ceea ce-l foloseste cu adevarat.

ˇ        Raul consta într-o rasturnare de valori acoperita abil de minciuna. Binele este prezentat drept rau, iar raul este îmbracat în mantia stralucitoare a binelui; patimile care descompun viata, ca pricinuitoare de viata, virtutile care-l îmbogatesc pe om saracindu-l, taria stapânirii de sine ca slabiciune, lasarea în seama mâniei – ca tarie. Raul nu-l poate câstiga pe om decât mascându-se în bine, el nu poate câstiga decât dându-se drept bine. El traieste în minciuna de aceea viata care o da este si ea mincinoasa, un sir de spasme ale placerii, continuitatea unui chin.

ˇ        Iertati-ma pentru Domnul caci vorbesc în prostie. Domnul a spus ucenicilor Sai: “Acum nici voi nu întelegeti?”

ˇ        Dreapta socoteala consta în a lucra cineva dupa masura sa, caci când omul face ceva peste puterile lui nu poate continua mult. Iar Dumnezeu nu cere nimanui ceva peste puterile sale. Fa deci dupa puterea ta si cunoaste-ti slabiciunea.

ˇ        Cel ce din graba si nu din dispret pierde un lucru fara sa vrea, este osândit si el? Unul ca acesta trebuie sa se ocarasca pe sine si sa ceara de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fara de grija. (în aceasta se arata ca lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu si dispretuindu-le noi, Îl dispretuim pe cel ce ni le-a daruit. Multe din ele poarta însa întiparite si munca semenilor nostri si astfel îi dispretuim în acelasi timp si pe ei în efortul lor prin neglijenta noastra.)