·
Daca îti apare vreun gând
în minte, trebuie sa-l cercetezi spunându-ti: “Unde ca sfârsi
acest gând? Va sfârsi în gheena.” Si astfel gândul te va
parasi lasându-te linistit. Deci fa cu toate gândurile
la fel: îndata ce apare un gând cerceteaza-l si de este
rau, taie-l degraba.
·
Canonul tau sa fie luarea
aminte la gândurile tale si sa ai frica lui Dumnezeu
spunându-ti: “Cum ai petrecut timpul trecut? Ma voi pocai
macar acum caci s-a apropiat iesirea mea si voi rabda
pe aproapele meu si încercarile venite de la el pâna ce va face
Domnul mila Lui cu mine ducându-ma la starea nemînierii scotând din
mine pizma – puiul diavolului. Petrece putinele zile ce ti-au mai
ramas cercetându-ti gândurile si împotrivindu-te celor
ce-ti aduc tulburare.
·
Sa ai încredere ca vei
primi cele cerute, dar luându-le, pazeste-le ca sa
ramâna harul la tine, caci multi au luat, dar dupa
ce-au luat au cazut n-au pazit cu frica ceea ce-au primit.
·
A-si pazi cineva inima
înseamna a avea mintea treaza si curata când este
razboit. Caci mai întâi aluneca în nepasare gândul si
când vrajmasul vede nepasarea, îndata aduce razboiul.
De vrei sa afli daca gândul ce rasare este dusman sau
prieten, lasa rugaciune si întreaba-l: “Esti de-al
nostru sau al dusmanilor? Si-ti va spune adevarul. Predarea
vine din negrija deci, însa sa nu te împotrivesti caci
aceasta doresc ei si nu vor înceta sa te razboiasca, ci
alearga la Dumnezeu aruncând înaintea Lui neputinta ta caci El
va putea nu numai sa-i departeze, ci chiar sa le ia puterea de a
lucra. (Supunându-te ispitei lor, ramâi în planul gândurilor finite al
aprinderii pentru ele, dar alergând la Dumnezeu, ridici inima din planul lor
punând-o în comuniune cu adâncul infinit si iubitor de Dumnezeu. Numai
venind însasi Dumnezeu în întâmpinarea ta cu infinitatea Lui, te
ajuta sa te desprinzi de planul celor finite care-ti promit
satisfactiile înguste ale unui egoism despartitor. Dumnezeu va
putea astfel sa te departeze de cele finite, de finitul
despartitor al demonilor si al gândurilor patimase
insuflate de ei în constiinta si le ia puterea asupra ta.
Chiar constiinta trezita a neputintei tale te deschide
infinitatii Lui caci pui în comparatie neputinta ta cu
puterea infinita a Lui, ba chiar traiesti aceasta deosebire
între ele, le traiesti simultan pe amândoua fara
sa le desparta, ci constiinta ta umilindu-se de elanul
iubirii cuprinzatoare a Lui.)
·
Se cere a nu-ti lasa
mintea sa fie luata de sub stapânirea ta de oarece gânduri,
caci atunci nu mai esti liber în întregime odata ce o parte de
tine – mintea – este scoasa de sub voia ta. A aduce mintea la locul ei
este a o aduce la postul de straja în fata lui Dumnezeu ca un
ostas care sta de straja în fata Împaratului. Atunci
esti stapân pe ea si pe ea si pe tine, atunci se
revarsa în tine darurile Lui, viata Lui, iubirea Lui generoasa
opusa egoismului patimas.
·
Cel ce cunoaste ce a voit
sa faca, venind în cetate, aceea se straduieste sa o
si faca în inima lui neabatându-se la altele pentru ca
altfel cade de la ceea ce cauta.
·
Daca nu iei aminte la tine,
daca esti împrastiat în tot felul de lucruri nu te
poti întâlni cu Dumnezeu si nu poti prinde ajutorul ce ti-l
da spre sporirea ta duhovniceasca. Un astfel de om nu are smerenie
caci mu se întâlneste cu marimea puterii lui Dumnezeu în taina fiintei
sale.
·
Gândul si judecata
mintii implica o preferinta pentru bine sau pentru
rau, de aceea poate exista si o judecata sucita,
serpuita în ascuns, dar care-si da la suprafata o
aparenta de dreptate, de logica. Chiar cel ce o formuleaza
îsi da în parte seama ca judecata lui, la aparenta
dreapta, este în ascuns înselatoare si sucita.
Parintii duhovnicesti ai Rasaritului au fost foarte
preocupati de mijloacele prin care pot fi deosebite aceste
judecati sucite de cele drepte.
·
Osteneste-te întru durerea
inimii sa agonisesti caldura si rugaciunea caci
ceea ce le alunga este uitarea, iar aceasta se naste din
negrija. Cât priveste paza simturilor, sa stii ca
tot darul se da prin osteneala inimii.
·
Trezvia si veghea este
atentia neîncetata la tine ca sa nu intre nici un gând îndoielnic
în privinta calitatii lui. Dar este si o constiinta
continua a prezentei lui Dumnezeu unita cu rugaciunea
caci numai din puterea sa omul nu poate sa ramâna în
aceasta trezvie în mod neîncetat. Trezvia nu este numai o atentie cu
scop negativ de neprimire a gândurilor necuvenite, ci mai ales o lucrare pozitiva;
o atârnare necontenita a gândurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se
sustine nici ea cu puterea noastra, ci are la baza ei un sentiment de
raspundere pe care nu ni-l impunem numai noi, ci este sustinut în noi
mai ales de Dumnezeu. În sentimentul responsabilitatii traim
relatia justa între noi si Dumnezeu, traim pozitia
noastra adevarata sau suntem constienti de ceea ce
suntem de fapt noi. Nu te poti cunoaste daca nu te situezi exact
unde esti, cum e cazul cu cei ce nu stiu de Dumnezeu, caci a
sti ce esti înseamna a cunoaste relatia ta cu supremul
izvor al existentei tale
·
Uitarea este ca o luare în
prinsoare de patimile sau de duhurile nevazute care le aprind caci
cel ce uita de sine este târât de patimi si aceasta este una cu
constiinta dependentei absolute a omului de Dumnezeu Cel
personal si deci cu smerenia, cu realizarea sau întelegerea
pozitiei sale adevarate în cadrul realitatii. Iar
constiinta dependentei de Dumnezeu este ca un foc continuu
care-l tine pe om treaz, este ca o ardere spirituala continua.
·
Deci daca vrei sa te
izbavesti de uitare si de luarea în robie, nu poti altfel
decât câstigând focul duhovnicesc care le topeste pe toate. Focul
acesta îl câstiga cineva prin dorul de Dumnezeu. Frate! Daca
inima ta nu se osteneste cu durere sa-l caute pe Domnul nu vei putea
nicidecum spori!
·
Pazirea inimii de toate
simtirile si cugetele superficial placute care stau sa fure
în fiecare clipa, este o durere continua ce i-o impui, dar nu în
suportarea ei este totodata o bucurie mai înalta.
·
Frate, ostasii buni se deprind
si în timp de pace totdeauna în mestesugul razboiului
caci nu se cuvine ostasului sa iscodeasca în vreme de
încercare, caci s-a spus: “M-am pregatit si m-am tulburat” (Psalmi
118,60). Nu fi nepasator fata de patima care te-a
biruit, nici fata de alta caci Parintii spuneau
ca nepasarea pierde cu totul roadele monahului. Omul trebuie sa
aiba grija în privinta razboiului pâna la cea din
urma suflare ca sa nu cada în cursa întinsa de
preavicleanul vrajmas pe care sa-l alunge Domnul de la noi cu Duhul
gurii Lui.
·
Daca intra gândul nu te
tulbura ci afla ce voieste sa-ti faca si
lucreaza împotriva lui fara tulburare chemîndu-L pe Domnul,
caci nu în intrarea tâlharului în casa sta raul, ci jefuirea
celor din casa. Iar de iese cu necinste, slava este a stapânului
casei, iar necinstea a celui care a iesit fara sa ia nimic.
Când vine Domnul în pamântul Iudeii, adica în inima omului, El scoate
dracii; striga deci prin urmare catre El ca macedonienii catre
Pavel: “Treci prin Macedonia si ajuta-ne” si ca apostolii:
“Stapâne, mântuieste-ne ca pierim” si El se va scula, va
certa vânturile cele gândite si ele se vor linisti.
·
Fiindca ai zis: ”nu ma
folosesc de dulgheria mea”, crede-ma frate, ca tu nu stii de te
folosesti sau nu, ci îsi bat joc dracii de tine aratând gândului
tau ceea ce voiesc, spre a-ti împlini voia ta si a nu o asculta
pe cea a parintilor tai. Caci cel ce voieste sa
stea în adevar întreaba pe Parinti de se foloseste sau
nu, si crede ceea ce spun ei, facând astfel ceea ce-l foloseste
cu adevarat.
·
Raul consta într-o
rasturnare de valori acoperita abil de minciuna. Binele este prezentat
drept rau, iar raul este îmbracat în mantia stralucitoare a
binelui; patimile care descompun viata, ca pricinuitoare de
viata, virtutile care-l îmbogatesc pe om
saracindu-l, taria stapânirii de sine ca slabiciune,
lasarea în seama mâniei – ca tarie. Raul nu-l poate câstiga
pe om decât mascându-se în bine, el nu poate câstiga decât dându-se drept
bine. El traieste în minciuna de aceea viata care o da
este si ea mincinoasa, un sir de spasme ale placerii,
continuitatea unui chin.
·
Iertati-ma pentru Domnul
caci vorbesc în prostie. Domnul a spus ucenicilor Sai: “Acum nici voi
nu întelegeti?”
·
Dreapta socoteala consta în
a lucra cineva dupa masura sa, caci când omul face ceva peste
puterile lui nu poate continua mult. Iar Dumnezeu nu cere nimanui ceva
peste puterile sale. Fa deci dupa puterea ta si cunoaste-ti
slabiciunea.
·
Cel ce din graba si nu
din dispret pierde un lucru fara sa vrea, este osândit
si el? Unul ca acesta trebuie sa se
ocarasca pe sine si sa ceara de la Dumnezeu iertare ca
unul ce a fost fara de grija. (în aceasta se arata ca
lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu si
dispretuindu-le noi, Îl dispretuim pe cel ce ni le-a daruit.
Multe din ele poarta însa întiparite si munca semenilor
nostri si astfel îi dispretuim în acelasi timp si pe
ei în efortul lor prin neglijenta noastra.)