Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Credinta

·        Daca sunt multe valurile marii, nu este oare cineva care sa-L trezeasca pe Iisus ca sa certe vânturile si sa faca liniste pentru a-L cunoaste ca Dumnezeu si a I se închina?

·        Toti suntem slabi sau bolnavi în privinta credintei putând-o afirma cel mult prin cuvânt. Numai cel ce s-a vindecat de o boala fara mijloace ajutatoare arata ca a crezut cu adevarat.

·        De crezi cu adevarat ca Dumnezeu este cel ce te-a adus aici, încredinteaza-i Lui grija de tine, aruncând asupra Lui toata grija ta si El va rândui precum voieste ale tale. Iar de te îndoiesti pentru vreun lucru, sau pentru boala trupeasca ori pentru niscaiva patimi sufletesti, trebuie sa te îngrijesti singur precum stii caci îndoiala ce apare în cel ce a lasat toata grija lui Dumnezeu, necazul unei mici suparari, îl face sa spuna totdeauna: “Daca m-as fi îngrijit de trup n-as fi astfel.” Dar cel ce se preda pe sine lui Dumnezeu din toata inima, trebuie sa se predea Lui pâna la moarte caci el stie mai bine decât noi ceea ce este de folos sufletului si trupului nostru si cu cât îl lasa sa fie mai chinuit în trup, cu atât îi aduce mai multa usurare de pacatele savârsite. Caci nimic nu cere Dumnezeu de la noi decât multumire, rabdare si rugaciune pentru iertarea pacatelor. În masura în care crezi mai putin ca se îngrijeste Dumnezeu de ale tale, te îngrijesti tu însuti mai mult de tine. Aceasta pentru ca nu cumva venindu-ti totusi vreo suparare de pe urma asa zisei lasari în grija lui Dumnezeu, sa dai vina pe el. Cel ce se lasa din credinta tare în grija lui Dumnezeu sa o faca cu gândul de a suporta chiar moartea caci abia atunci se arata deplina lui credinta ca Dumnezeu îl va scapa când i se parea ca nu mai este scapare pentru el. Aceasta bineînteles daca va vrea Dumnezeu sa-l scape.

·        Daca Dumnezeu ne da bunatatile vesnice cele negrait de mari si de pretioase, oare nu va putea El bunul cu mult mai mult sa ne dea acest mic dar al sanatatii?

·        Zis-a Domnul catre Marta: “De crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu.”, crede deci si tu si vei vedea pe Lazar înviat din morti stând la masa cu Iisus si vei vedea si pe Maria sezând lânga sfintele Lui picioare izbavita de grijile Martei.

·        Iar despre ochii bolnavi, puternic este Cel ce i-a plasmuit sa-i lumineze împreuna cu ochii dinauntru cu care daca am vedea, dupa cuvântul Mântuitorului, n-am mai avea nevoie de cei dinafara care vad desertaciunea lumii.

·        Sa cunoastem taria cea mai mare a puterii care vine sa se uneasca cu noi, a puterii Stapânului nostru Iisus Hristos care ne-a dat putere sa calcam în picioare “serpi, scorpioni si toata puterea vrajmasului”.

·        Dumnezeu ne cere noua numai cât putem, dar noi nu dam nici cât putem datorita moleselii noastre pricinuita de voia noastra. De fapt nu vrem sa dam cât putem, chiar daca as da cât pot, aceasta ar fi si ea cu mult sub ceea ce este necesar pentru curatirea mea de pacate, pentru mântuirea mea. Dar mila lui Dumnezeu împlineste nu numai ce nu pot de fapt sa dau, ci si ceea ce lipseste din ceea ce pot sa dau. Se cere numai sa crezi în darnicia Lui. Aceasta este îndrazneala credintei si Dumnezeu va da datorita credintei, nu numai pe masura credintei noastre, ci si cât este nevoie.

·        Frica de Dumnezeu da putere, ea nu slabanogeste; cu cât mai mare este frica de Dumnezeu în cineva, cu atât este mai prezent El în acela cu puterea Lui care se raspândeste din El. De aceea cel plin de frica de Dumnezeu este plin de puterea Lui caci în frica aceasta este trairea prezentei covârsitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îti da putere sa n-ai frica de altceva, te ajuta împotriva patimilor îti mobilizeaza si întareste toate resursele de lupta. În frica Dumnezeu este trait ca Cel ce nu poate fi definit, este o frica ce-ti deschide orizontul de dincolo de lume care în acelasi timp te atrage, care te face sa te pocaiesti de pacate, si sa urmaresti binele simtindu-l pe Dumnezeu ca sustinator al binelui.

·        Zi întotdeauna gândului tau: “Eu si Dumnezeu suntem singuri pe lume si de nu voi face voia Lui, nu voi fi aflat ca al Lui, ci ca al celui strain.” (Trebuie sa ma port ca si cum n-ar fi altul pe lume în afara de mine si de Dumnezeu, de aceea nu pot face decât sau voia mea sau a lui Dumnezeu. Dar daca o fac pe a mea nu voi fi socotit ca al lui Dumnezeu, ci ca o fiinta autonoma, strain de Dumnezeu sau ca a celuilalt a carui voie o fac caci facând voia mea, ma dovedesc robul orgoliulua meu sau a celui ce mi-a insuflat mândria.

·        Sa privim la Azaria si Anania, care având încredere în Dumnezeu ca poate sa-i scape din cuptor, ziceau împaratului: “Avem în ceruri pe Dumnezeu care poate sa ne izbaveasca din mâinile tale si din cuptorul de foc. Si chiar daca nu o va face, noi zeilor tai nu ne închinam.” (Daniil 3,16-17) Dumnezeu nu i-a slavit îndata ce i-a lasat, pâna ce-au fost aruncati în cuptor, iar când s-a aratat tuturor desavârsita lor încredere în Dumnezeu i-a izbavit si i-a slavit pe ei lasând prin ei pilda celor zabavnici în a crede în Dumnezeu, care zice: “Iar cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui.”

·        Unii calugari auzind de apropierea unor tâlhari voiau sa plece din manastire. Dumnezeu care ne-a izbavit pâna acum de toate necazurile, negresit ca ne va izbavi si ne va apara de orice rau. Sa aruncam, deci asupra Lui toata grija noastra (I Petru 5,7) si toata nadejdea. Oriunde v-ati afla sa nu va fie teama de nici un rau prin rugaciunea sfintilor. Stati tari în credinta în Hristos cântând cu Proorocul: “Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme, ce-mi va face mie omul?” Luati seama sa nu vada omenii ca avîndu-L pe Dumnezeu, va temeti de oameni, caci este scris: “chiar de-as umbla în mijlocul umbrei mortii nu ma voi teme de rele ca Tu cu mine esti.” Spune sufletului care se îndoieste sa aiba curaj: “Domnul puterilor este cu noi, ajutorul nostru este Dumnezeul lui Iacov.” Va îmbratisam pe toti în Domnul care zice: “Eu sunt, nu va temeti.”

·        Prelungirea bolii sau sfârsitul ei tin de prestiinta lui Dumnezeu, cei ce se lasa deci cu desavârsire în seama lui Dumnezeu sunt scapati de grija si El face cum voieste si cum este de folos. Deci fiecare se va folosi de mâncare dupa credinta pe care o are. Dar ce înseamna dupa credinta pe care o are? Daca Dumnezeu a sfintit toate si le-a curatit spre a se împartasi cei ce cred, de ele, omul trebuie sa ia cu multumire din cele ce se gasesc nefacînd nici o deosebire. Fiindca nu cele sfinte si curate vatama ci numai constiinta si banuiala fricoasa si lipsa de credinta, prin socotinta ca-l vatama. Acela fiind sovaielnic în credinta lui face deosebire între acestea si de aceea sporeste în el boala. Daca crede însa în Cel ce a venit si a “vindecat toata boala si neputinta în popor”, crede ca puternic este El sa vindece nu numai bolile trupesti ci si pe ale omului dinauntru. Însa de face deosebire, se fereste de cele “vatamatoare” neavînd încredere ca le poate suporta si asa a fost biruit în cugetul lui dovedindu-se în felul acesta ca neavînd o credinta ferma. De aceea feriti-va sa luati ceva cu patima, caci aceasta vatama sufletul si trupul. (Cel ce face deosebire între mâncaruri ca unele ce-ar putea sa-l vatame trupeste si sufleteste, dovedeste ca n-are credinta ca Dumnezeu îl poate feri de ambele feluri de vatamari, sau ca-l poate vindeca de toata boala trupeasca, fapt care-l fereste si de patima sufleteasca. Unul crezând ca toate sunt bune si sfintite ca creaturi ale lui Dumnezeu si ca Dumnezeu poate vindeca orice boala si-l poate feri de orice vatamare, prin credinta lui ferma are siguranta ca Dumnezeu îl va vindeca de orice boala si de aceea se foloseste de orice mâncare fara nici o retinere. Toate lucrurile, întrucât s-au creat ca daruri ale lui Dumnezeu pentru noi sunt prin aceasta sfinte si deci nevatamatoare, dar cei ce le deosebesc, unesc cu ele o patima si prin aceasta le fac vatamatoare. Sfântul Maxim Marturisitorul a spus ca lucrurile au un sens pur care este de la Dumnezeu dar noi legam de unele sensuri o patima, daca putem desprinde patima de ele, acestea nu mai sunt vatamatoare. Deci în libertatea omului sta putinta folosirii curate sau a întinarii lucrurilor. Trebuie sa ne curatim noi însine de patima ca sa putem vedea sau folosi lucrurile cum sunt de fapt ele, adica curate. Omul le murdareste pe toate pentru ca le vede despartite de Dumnezeu, daca însa refacem legatura noastra cu Dumnezeu vazându-le si pe ele ca venind de la Dumnezeu le readucem la sfintenia lor).

·        De crede cineva ca nu se vatama însa simte durerea bolii, ce trebuie sa cugete ca sa nu cada în necredinta? De manânca cu credinta dar staruie durerea, nicidecum sa nu intre în îndoiala, caci Dumnezeu l-a lasat în patimirea aceasta stiind ca durerea aceasta îl va izbavi de multe patimi. El trebuie sa-si aduca aminte de cuvintele Apostolului: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. Sa nu creada cumva ca aceasta se datoreaza mâncarurilor ce i se par ca-l vatama, ci din îngaduinta lui Dumnezeu caci chiar de s-ar împartasi de cele socotite bune si folositoare, cu nimic nu-l pot folosi acestea fara voia si lucrarea lui Dumnezeu.

·        Puterile de la Dumnezeu se dau omului care este deschis lor prin credinta. Asemenea revarsari de putere se fac prin si deci si din spiritul nostru.

·        Eu, preaiubite frate, în lâncezeala mea de odinioara nu m-am aratat vreunui doctor, nici nu mi-am pus vreun leac pe rana, nu din virtute ci din lene, ferindu-ma sa umblu prin sate si orase si sa îngreunez pe cineva facându-l sa se îngrijeasca de mine nevrednicul, temându-ma de raspunsul ce voi avea sa-l dau în ceasul pe care-l si asteptam, vrajmasilor mei. Fericit este cel ce poate sa rabde, caci se face partas rabdarii lui Iov. Ma gândesc ca sunt si multe femei care au staruit rabdând în durerile lor trupesti, lasând totul în seama lui Dumnezeu, încât sa ma rusinez sa-mi spun barbat cu numele. Cea care sufera de curgerea sângelui parasindu-si gândirea de mai înainte, dupa ce vazuse ca doctorii trupesti nu i-au putut folosi la nimic macar ca cheltuise tot ce avea, si-a însusit o alta gândire si a alergat la Marele si Duhovnicescul Doctor ceresc, care tamaduieste si sufletele trupurilor. Astfel, boala a fugit speriata de porunca. Apoi cananeanca a lasat pe oamenii lumii, pe vrajitori, ghicitori vazând desertaciunea mestesugului lor si a venit la Stapânul strigând: “Miluieste-ma, Fiul lui David” si de la o margine a pamântului la alta s-a vestit tuturor ceea ce i-a facut ei Doctorul de oameni iubitor. Le las pe celelalte oprindu-ma doar la acestea doua, gândindu-ma ca doar voi putea ajunge si eu cândva la credinta lor ca sa ma învrednicesc la fericire, caci îmi ajung aceste doua femei ca sa ma dea de rusine nemaifiind nevoie sa mai aduc vorba de credinta si de smerenia sutasului care nu numai ca a lasat doctorii si vracii timpului si a cazut la Stapânul, ci s-a si socotit pe sine nevrednic sa-L duca în casa sa, ci I-a spus cu credinta puternica: “Spune numai cu cuvântul si se va tamadui sluga mea”. Astfel marea lui credinta a fost laudata de chiar Mântuitorul celor de fata.

·        Cine are credinta în Hristos ca o teorie si nu trage din ea nici o concluzie pentru viata lui, având de fapt o credinta lipsita de viata, de miezul ei cel viu si roditor, este tot un eretic pentru ca mai mult compromite credinta decât o slujeste.

·        Semnul ca cineva are nadejde în Dumnezeu este sa se scuture de tot gândul si grija trupului nemaiînchipuindu-si cumva ca are ceva al veacului acestuia caci altfel si-ar avea nadejdea în aceasta si nu în Dumnezeu.

·        În numele Domnului, de ai trebuinta de ceva, spune-mi ca sa-ti dau! Frate, Dumnezeu sa-ti daruiasca rasplata pentru buna intentie, dar niciodata trebuindu-mi vreun lucru, n-am spus cuiva “da-mi”, ci vede Dumnezeu de am trebuinta de ceva si înseamna cuiva acest gând, iar acela îmi aduce iar eu primesc. Aceasta o spun pentru ca daca cer eu, nu este trebuinta ci pofta. (Dumnezeu are grija de împlinirea trebuintelor oamenilor, nu a poftelor. Trebuintele sunt cele ce tin de firea data de Dumnezeu; poftele si le stârnesc oamenii cautând cele peste trebuinta firii, sau sunt stârnite de demoni.)

·        “Fiule, n-am voit sa-l necajesc pe acel frate, de aceea am aruncat toata grija asupra lui Dumnezeu (I Petru 5,7), cautând sa cunosc prin el voia lui Dumnezeu. Am crezut ca daca vrea Dumnezeu ca noi sa luam acel loc, îl va convinge pe acel frate sa nu se supere, iar de se va supara, se va arata ca Dumnezeu înca nu voieste ca noi sa luam acel loc. Iata însa ca Dumnezeu la convins pe acesta si el a primit cu bucurie îndeplinindu-se astfel lucru cu pace.” S-a minunat atunci fratele de credinta avvei, de nadejdea neclintita în Dumnezeu, de iubirea lui fata de aproapele si de nelipirea fata de lucrurile lumii – caci nu l-a biruit nevoia si apasarea unei trebuinte.

·        Frate, credinta în Dumnezeu cere ca daca cineva se preda pe sine lui Dumnezeu sa nu se mai aiba pe sine în stapânirea sa, ci sa se supuna Lui pâna la ultima suflare. Deci orice vine peste el, sa primeasca cu multumire de la Dumnezeu si aceasta înseamna “a multumi în toate” ( I Tesaloniceni 5,18) Daca omul nu primeste cele ce-i vin asupra, nu asculta de Dumnezeu cautând de fapt sa-si impuna voia sa. Deci credinta este una cu smerenia. Roaga-te pentru mine si nu te descuraja pentru ca altfel mânii pe Dumnezeu, sustinându-ti voia ta.

·        Tristetea care vine din neîncrederea în Dumnezeu da proportii mari greutatilor venite sau asteptate pricinuind prin aceasta nu numai o inhibitie, o paralizie a puterilor sufletesti, ci chiar o neputinta de a mai suporta viata – aceasta înseamna moarte. Cine crede în Dumnezeu relativizeaza toate greutatile vietii, stie ca ele sunt trecatoare, ca Dumnezeu va interveni la cererea lui si le va înlatura.

·        Daca credem ca Dumnezeu nu minte si ca “celui ce crede, toate îi sunt cu putinta”, cum de n-ai dobândit ceea ce-ai dorit?

·        Ce sa fac daca sunt ostenit de calatorie, iar unii nu ma gazduiesc si nu-mi dau de mâncare, mie fiindu-mi foame? Gândeste-te, cine este Cel care are grija de toti si îi hraneste pe toti. Daca deci Acesta ar fi voit sa te hraneasca, i-ar fi îndemnat pe ei sa te primeasca, dar daca nu te-au primit, este vadit ca Dumnezeu nu a voit, deci nu sunt nicidecum ei de vina, caci toate ce se fac spre cercarea si mântuirea omului ca sa rabde si sa se osândeasca pe sine însusi ca nevrednic.

·        De cumparati ocrotirea omului, nu va va ocroti Dumnezeu! Nu cauta sa placi oamenilor caci unul ca acesta se înstraineaza de Hristos. Aceasta o arata Apostolul zicând: “De as mai placea oamenilor, n-as mai fi robul lui Hristos.” Fa-le toate dupa voia lui Dumnezeu si-L vei avea pe El în ajutor.

·        Dumnezeu vrea sa-L avem pe El, sau gândul la El în tot ce facem si noi ne gândim numai la noi ca fiinte autonome, ignorând total omniprezenta si maretia lui Dumnezeu ca si cum am putea fi noi sau vreun lucru despartit de fundamentul ultim al lui.

·        Pazeste totdeauna pe Dumnezeu în duhul tau rugându-te pentru orice lucru si pazeste cu hotarâre caile tale. Nu cauta sa placi oamenilor si vei primi harul lui Dumnezeu, caci cei ce cauta sa placa oamenilor sunt straini de Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu nu este cu ei. Sa ai duhul lui Dumnezeu si El te va învata toate precum e drept, caci fara el nu poti izbuti cum se cuvine. Nu te teme de nimeni, ci adu-ti aminte de cuvântul: “Domnul este ajutorul meu, nu ma voi teme, ce-mi va face mie omul?”

·        Ce este îndoiala inimii si ce înseamna a fi îndoielnic? Îndoiala inimii sta în a te întreba sau a avea mereu în suflet întrebarea: “Oare Dumnezeu are mila de mine sau nu?” Daca cugeti ca nu, aceasta este necredinta, iar de nu crezi ca Dumnezeu are mai multa mila de tine decât poti întelege, pentru ce te mai rogi? Apoi a fi îndoielnic înseamna a nu te preda cu desavârsirii mortii pentru Împaratia Cerurilor, ci a te îngriji mai mult de trup.

·        Cine alearga la rugaciunile Maicii Domnului si a sfintilor ca la niste munti, alearga de fapt la credinta în Hristos. Cine nu crede ca Hristos s-a nascut din Fecioara nu crede ca el este Dumnezeu întrupat. Cine crede în rugaciunile sfintilor catre Hristos, crede în credinta lor în Acela ca Dumnezeu care deci ne poate mântui.

·        Îndoiala produce si ea o boala; când zici “nu cred ca sunt sanatos” simti cu adevarat un început de îmbolnavire.

·        Daca “celui ce crede toate-i sunt cu putinta” unde este atunci credinta ta? Sau daca ti-ai ales starea unui mort, întreaba-l pe mort daca o mai doreste pe sotia sa sau daca nu va fi osândit pentru ca venind ea, a curvit. Daca i-ai lasat pe morti sa-si îngroape mortii lor, pentru ce nu binevestesti Împaratia lui Dumnezeu? Unde s-a ascuns de la tine cuvântul Scripturii: “Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa pe noi sa fim ispititi” iar daca le patimim pe acestea din necredinta noastra, sa nu învinuim soarele ca nu lumineaza. De este puternic Cel ce-i zdrobeste pe toti vrajmasii împreuna cu noi si pentru noi, pentru ce-l bârfim ca sta departe de noi daca aceasta ni se trage din pricina necredintei si lenevirii noastre? Daca nimeni nu-i mai tare ca El si te falesti zicând: “Tu cu mine esti” atunci de ce te mai temi si tremuri ca un copil având asemenea aparator? (De ce te vaiti ca nu poti birui aceasta întristare când stii ca celui ce crede toate-i sunt cu putinta? Unde este credinta ta daca socotesti ca nu poti birui întristarea pricinuita de despartirea de sotie.)

·        Daca suntem sensibili la cuvântul lui Hristos în care lucreaza Hristos Însusi, simtim în constiinta chemarea sau revendicarea Lui si trebuinta de a-I raspunde afirmativ. Simtim în aceasta chemare atractiva lucrarea Duhului lui Hristos cel viu si nu o porunca cunoscuta din litera Scripturii, privita ca exterioara lui Dumnezeu. Simtim pe Hristos Însusi prin Duhul Sau în aceasta revendicare dulce si neconditionata, simtim o viata noua patrunsa în noi, aceasta viata ne face sfinti caci în ea ne simtim uniti cu Hristos, izvorul sfinteniei noastre.

·        Sa folosim leacurile ca unii ce n-au ajuns înca la desavârsire dar nu trebuie sa ne punem nadejdea în ele ci în Dumnezeu care da “moartea si viata” dupa spusa: “Eu bat si Eu vindec” (Deuteronom 32,39). Nu uita deci ca nu se vindeca cineva fara Dumnezeu.

·        Roaga-te frate sa iesim cu pace din putinele noastre zile caci nimic nu vine la întâmplare si “Cel ce se lipeste de Domnul este un duh cu El.” ( I Corinteni 6,7)

·        Tot ce face omul din frica de Dumnezeu foloseste sufletului sau.

·        Predând fiinta ta ca pe o unealta activa voii celui ce-ti cere sa faci ceva, care este rânduit spre aceasta de Dumnezeu , traiesti predarea ta absoluta, care-ti cere ceea ce-i spre binele tau prin alta voie concreta. Prin aceasta îti arati încrederea absoluta în Dumnezeu. Voia ta nu se mai interpune între tine si El; când voia ta nu mai închide intrarea spre interiorul fiintei tale, atunci îl simti pe Dumnezeu în suveranitatea Lui de care atârni în mod absolut recunoscând aceasta atârnare. A primi din ascultare pentru Dumnezeu chiar si moartea – aceasta înseamna predarea totala lui Dumnezeu sau aducerea ca jertfa lui Dumnezeu. Cel ce traieste în aceasta dispozitie este tot timpul o “jertfa vie” lui Dumnezeu capabil de a devei o jertfa prin moarte. Dar cel ce se preda lui Dumnezeu total primindu-l în sine se sfinteste caci nu face nimic contrar lui Dumnezeu sau separat de el, ci numai ceea ce place lui Dumnezeu si din puterea lui Dumnezeu.

·        Simtirea prezentei lui Dumnezeu cel Atotputernic da omului putere sa-si stapâneasca agitatia si frica manifestata în violenta si aroganta celui ce nu-si cunoaste modestele sale masuri.

·        Cel ce vine la Dumnezeu nu trebuie sa se descurajeze si sa se teama, altfel nu va pune niciodata început caii lui.

·        Daca Dumnezeu te-a adus aici, El te va si calauzi, iar daca ai venit prin voia ta, scris este: “Le-a trimis dupa mestesugirile inimilor lor”. (Psalmi 80,10)

·        Deznadejdea paralizeaza orice initiativa si orice efort spiritual; nu mai crezi în tine, nici în ajutorul lui Dumnezeu.

·         Nu poate muri cineva fara hotarârea lui Dumnezeu, chiar de-ar fi muscat de zeci de mii de serpi veninosi. (Chiar muscatura însasi se produce prin voia lui Dumnezeu.)