Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Retragerea

·        Daca toate sunt desarte si trecatoare pentru ce este împinsa inima noastra de ele ca sa uite cuvântul Domnului: “Ce va folosi omului de va dobândi lumea toata iar sufletul sau îl va pierde.”

·        De doresti sa te faci duhovnicesc respinge cele ale trupului caci cele ce le tagaduieste cineva pe acele le si leapada. Asculta glasul domnului care zice: “De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie.” Dar cum se va lepada omul de sine daca nu prin parasirea voilor lui. (Avem aici o explicare a lepadarii de sine, a tagaduirii sale care înseamna nu o nimicire totala a fiintei proprii ci o neîmplinire a trebuintei vietii naturale sau a voilor acestei vieti împlinind în acelasi timp voile lui Dumnezeu. Aceasta arata ca omul continua sa existe ca subiect care împlineste voia lui Dumnezeu pe un plan superior umplându-se de voia dumnezeiasca. Aceasta este ridicarea fiintei pamântesti în planul existentei unita cu Dumnezeu într-o deschidere pentru puterile ce vin de la Dumnezeu. Propriu-zis, într-un plan pur natural omul nu poate trai. Când vrea sa ramâna închis în acest plan el se mândreste facându-se astfel robul unei patimi venita de la tatal trufiei care este diavolul si cauta sa dezvolte firea sa prin porniri exagerate care sunt tot atâtea patimi. Patimile se misca în orizontul lumii acesteia în care toate sunt pieritoare, în realitate îl pustiesc pe om în viata. Numeroasele satisfactii ce i le procura împlinirea patimilor sunt urmate de o destramare si o pustiire generala, o pustiire anticipata de o pustiire partiala ce urmeaza dupa satisfacerea fiecarei patimi în parte. Parasirea voii si a poftei este însa un act de mare curaj, de o mare iubire a lui Dumnezeu, decât parasirea celor contrare firii. Desigur, pâna la un anumit loc unele din cele ale firii trebuie pastrate si satisfacute dar unii pastreaza mai putine din ele decât altii.)

·        Daca ne îngrijim noi însine de sotie si de copii (odata ce ne-am lepadat de toate) nu se mai îngrijeste Dumnezeu de ei, dar daca îi lasam, Dumnezeu se va îngriji de ei si de noi. Nu socoti deci ca trebuie sa te îngrijesti de ei, sau sa te rogi pentru ei ca nu cumva sa-i ai în amintirea ta ivindu-se astfel patimi în sufletul tau.

·        Daca erai mort si-ar fi venit o vaduva nedreptatita puteai oare sa o ajuti? Iar daca ai ajutat-o pe aceea si vine alta, de-o vei trece cu vederea pe a doua, iata ca ai calcat porunca. Mortul însa nu se îngrijeste de unele ca acestea, deci chiar de vor bombani împotriva ta, aceasta sa nu te tulbure nicidecum.

·        A prefera un loc altuia sau un om altui om înseamna a tine la cele din planul acesta, a da importanta celor lumesti nestatornice prin fire si a socoti ca mântuirea depinde de un loc sau de un om din lume conditionând prin aceasta si împiedicând de fapt înaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul si ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel preocupat intens de curatirea lui si de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie sa schimbe mediu (locurile, oamenii) si nu pune pasiune în aceasta directie. Se cere sa mori fata de oameni în sensul de a nu-ti face dependenta fericirea si mântuirea fata de ei si nici de a cauta la pacatele lor, la placerile ce ti le aduc, la ceea ce se poate exploata din ei dar aceasta înseamna totodata a nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat lumeste de tine. Nu te va supara gândul ca nu esti luat în seama, vei ramâne calm si vei putea cugeta la Dumnezeu în loc sa te agiti pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafata gasindu-te pe tine, cel adevarat.

·        Ce înseamna parinte nepretuirea de sine? Frate, nepretuirea de sine înseamna a te socoti pe tine deopotriva cu cineva si a nu spune despre un lucru bun “eu l-am facut”. (Nepretuirea de sine este o detasare de sine, o nepreocupare de valoarea proprie si o împacare cu aceasta atitudine fata de tine si din partea altora. Ea nu are sens decât în constiinta acuta a relatiei tale cu Dumnezeu caci numai în relatie cu El socotesti ca tot ce esti si ce faci datorezi lui Dumnezeu si ca Dumnezeu stie ce face pentru tine si câta silinta ai pus tu sa înmultesti darul ce ti l-a dat. Aceasta îti da o liniste continua, o netulburare de pe urma faptului ca nu esti recunoscut de ceilalti în ce ai tu bun, în valoarea ta. Esti liber si de tine si de parerea celorlalti; îl socotesti numai pe Dumnezeu ca judecator drept. Când îti închipui ca esti mare lucru nu mai vezi realitatea cu adevarat mare si mai bogata care este Dumnezeu deci nu mai esti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale.)

·        Spune-mi parinte cum trebuie sa se raspunda unei întrebari trupesti? Presupune ca au venit unii întrebând despre purtarea unui razboi si le-am raspuns ca lucrul acesta este o nedreptate, iar Dumnezeu nu ajuta nedreptatii. Deci, daca întreaba cineva despre lucruri trupesti, da-i raspuns adevarat dupa Dumnezeu si nicidecum ocolit si trupesc.

·        Cine pune mare pret pe lucrurile lumii socotind nevoia de ele prea apasatoare se tulbura usor când nu reuseste în ciuda eforturilor sa le obtina, sau le pierde, ori nu-si adauga ceva la ceea ce deja poseda. Astfel se întâmpla ca n-are pacea pe care o da Hristos care n-a cautat cele trecatoare ale lumii. Mila de oameni pe care a avut-o Hristos si pe care o putem avea de la El si noi, ne face sa dispretuim judecatile cu ei pentru lucrurile lumii caci ne descopera relativizarea lor în comparatie cu valoarea absoluta a sufletului.

·        Domnul a zis: “Tot cel ce nu uraste pe mama, pe copii, ba înca si sufletul lui, nu poate fi ucenicul Meu”. Iar a-si urî cineva sufletul înseamna ca prin nevointa sa-si taie voile sale. Unul ca acesta nu baga de seama câtusi de putin în seama cuvintele oamenilor, nici nu cauta sa placa lor ci ia aminte numai si numai la întrebarile lui Dumnezeu si la raspunsurile date lor prin gura sfintilor. Dar cel ce întreaba sa creada ca Dumnezeu pune în gura celui întrebat raspunsul dupa inima lui, caci este scris: “dea tie Domnul dupa inima ta” (Ps. 19,5)

·        Cel strain si sarac de buna voie este cu adevarat tare si s-a ridicat deasupra tuturor putând vietui si fara ele. Si-a descoperit subiectul sau nesfârsit mai de pret decât toate. El este cu adevarat liber si puternic fiind unit cu Tatal Cel Atotputernic si supremul subiect nesupus de nimic. El este un fiu dupa har al Împaratului Suprem.

·        O, tu care esti printre oameni si voiesti sa mori lor nu judeca, nu dispretui pe nimeni si nu ramâne lipit voii tale caci aceasta înseamna a muri oamenilor aflându-te printre ei. (Este un paradox: esti alipit de oameni si de lume când esti alipit voii tale, când esti egoist. Ţi se pare ca prin aceasta esti stapân peste ceilalti si pe lucruri, fiind de fapt robul lor. Numai prin lepadarea generoasa de egoism care te deschide oamenilor si tainelor lumii. Slujind intereselor adevarate si eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru ca ai murit vointei proprii de a te folosi de ei în mod egoist. Daruieste-te oamenilor ca sa mori lor, mai bine zis sa mori pornirii de a profita de ei; ai murit în acest caz oamenilor si lumii în ceea ce au superficial dar i-ai descoperit si îi ajuti pe oameni în adâncul lor netrecator si tot în acest adânc ti s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemanat mai mare în Dumnezeu. Te unesti cu ei si cu toate în mod real în Dumnezeu; ai înviat pentru toti si toate în Dumnezeu.

·        Am carti proprii si gândul îmi spune sa le dau manastirii ca sa scap de grija lor odata ce cele deobste ale manastirii se dau fiecaruia ca sa le citeasca. La fel despre haine spune-mi parinte daca trebuie sa fac la fel si ce haine trebuie sa pastrez pentru slabiciunea trupului meu? Daca voiesti sa scapi de ele, bine este sa le dai manastirii caci toate cele ale manastirii sunt ale lui Dumnezeu. Cât priveste hainele de care ai nevoie, tine pentru iarna doua mantale fara mâneci, groase si o bluza, iar pentru vara doua mantale usoare si o bluza. Pentru iarna mai tine un cojoc pentru piept în cazul în care va fi tare frig, iar când nu este frig, culionul si doua haine lungi, una pentru iarna si una pentru vara. De asemenea doua acoperaminte: unul gros si altul subtire. Sa ai o saltea si o perna caci este nevoie de ele. Cât despre mantaua de lâna, tine-o si pe ea daca ai nevoie, iar de primesti o haina si ai nevoie de ea, tine-o si da-o în schimb pe cea veche avvei. De n-ai însa nevoie de aceasta, da-o si pe ea avvei.

·        Faptul de a muri fata de orice om te face sa te mostenesti cetatea si comorile ei.

·        Ceea ce nu e de folos este si pagubitor, iar ceea ce pagubeste trebuie lepadat.

·        Ucenicul serios si dornic sa se faca monah se pazeste pe sine de întâlniri cu altii caci din ele se nasc dispretul, moleseala, nesupunerea si cumplita îndrazneala. De aceea se spune despre avva Ioan Colov ca nu pierdea nicidecum timpul cu astfel de întâlniri. Iata, aceasta înseamna a fi fara grija fata de orice om!

·        Ce este linistea? Ea consta în a-si aduna cineva mintea oprind-o de la a da si a lua, de la dorinta de a place oamenilor si de la celelalte lucruri vatamatoare. Dar sa stii ca mila este mai mare ca jertfa caci sub masca linistii se poate ajunge foarte usor la mândrie pâna ce omul nu s-a câstigat pe sine însusi, adica pâna ce n-a ajuns fara prihana caci abia atunci se naste în om cu adevarat linistea – când am purtat crucea.

·        Retragerea din relatiile cu ceilalti se recomanda numai celui nesporit duhovniceste pe care aceste relatii îl ispitesc.

·        Când omul coboara în smerenie sporeste. Ramânerea în chilia ta te face lucrator pentru ca esti ferit de necazuri iar aflându-te fara de griji înainte de vreme, vrajmasul îti pregateste mai multa tulburare decât odihna si astfel te va aduce în stare sa spui: “mai bine nu m-as fi nascut.” Cât priveste stingherirea de catre oameni Parintii au spus: “Se afla vreun om gemând de moarte care sa ia minte la prieteniile lumii acesteia?” Deci nici tu nu le da si nu primi nimic de la ei si asa se vor înstraina de la tine. În privinta slujirii tale de catre frate, de-ti faci ceea ce-ti trebuie prin tine însuti te ajuti pe tine, dar de faci aceasta prin altul, ce prisoseste din osteneala lui o ia acela.

·        Daca se întâmpla ca cineva voieste sa-mi daruiasca un lucru si am nevoie de el dar îmi vad inima ca vrea sa-l primeasca din patima ce sa fac? Se întâmpla aici ca si cu hrana – tu stii ca avem nevoie de hrana în fiecare zi dar nu trebuie sa o primim cu placere si pentru placere. De vom primi multumind lui Dumnezeu Care ne-o da si ocarându-ne ca nevrednici de ea, Dumnezeu face din ea un lucru sfânt si o binecuvântare. Astfel, Dumnezeu va alunga patima de la tine.