·
Sa ne aratam
tacuti si fara stiinta in fata
celorlalti caci abia atunci dovedim si dobandim cea mai
multa cunostinta caci mintea nerisipindu-se in vorbe
multe, distinge cu mai multa claritate tot ce observa si
afla.
·
Tacerea fara rost este
pricinuita ori din mandrie, ori din lenea mintii si aceasta-i
semnul tampeniei, pe cand tacerea cu rost este semnul unei lucrari
intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adanci ale existentei.
In aceasta tacere mintea omeneasca se intalneste cu
lucrarea intensa a Sfantului Duh Care ii comunica taine mai presus de
cuvant. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci
si a lui Dumnezeu care ii atrage mintea in tainele Sale. Numai persoana
poate tacea in felul acesta intens de gandire.
·
Alunga departe de tine duhul
mult vorbitor caci in el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna,
indrazneala, gluma usuratica, rasul, calomnia, rautatea,
vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ''Din multa
vorbire nu va lipsi pacatul.'' (Pilde 10,19) Barbatul
tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da
socoteala pentru orice cuvant desert. (Teodor al Edesei)
·
Limbutia este tronul slavei
desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se
faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti
pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a
prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea
umilintei, nascatoarea trandaviei, inainte-mergatoarea
somnului, imprastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului,
racirea fierbintelii inimii, intunecarea rugaciunii.
·
Tacerea intru
cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia
cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea
gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra
sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii
mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a
judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii
(pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa
linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de
cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres
nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu.
·
Cel ce nu-si cunoaste
greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a
cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat
pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta.
·
Un singur cuvant rostit a Petru
si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ''Zis-am:
pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.'' (Psalmi
38,1) si de ceea ce-a spus altul: ''Mai bine sa cazi de la
inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.'' I
·
Tacerea creeaza o stare de
liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu
patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care
cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu
si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea
da nastere rugaciunii.
·
Tacerea intru
cunostinta nu numai ca ne pazeste de
vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie.
·
Cine s-a cunoscut pe sine cum
trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi
da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta,
cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta
micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic
caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai
in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere
se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in
care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu
Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca
subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ''De-ti
vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul
strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si
prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de
limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din
intuneric.''
·
Limbutia se naste sau din
prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea -
deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins
si precum ii cere obiceiul, asa si graieste - sau mai
ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la
ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori
multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare
sfortare opresc si multa graire a limbii.
·
Cel ce se sarguieste in
cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul
inimii se fereste de vorbarie ca de foc.
·
Iubitorul de singuratate si
liniste si-a ferecat gura; cel caruia ii place sa se arate
in lume insa, este alungat din chilie de catre insasi
patima sa.
·
Cel ce a simtit focul
dumnezeiesc fuge de insotirea cu oamenii cum fuge albina de fum, caci
precum fumul necajeste albina, tot asa acestuia ii este
neplacuta si respingatoare intalnirea cu oamenii.
·
Foarte greu se poate opri puhoiul
unei ape dezlantuite, dar si mai greu este a opri potopul de
cuvinte daca nu este infranat cu putere. A fost treapta a unsprezecea -
cel ce a biruit-o a taiat radacina unei multimi de patimi!
·
Dupa cum lovind piatra cu un
fier aceasta scapara scantei, tot astfel minciuna se naste din
vorba multa, gluma prosteasca si prea multa veselie.
·
Minciuna este nimicirea dragostei,
iar juramantul mincinos - tagaduirea lui Dumnezeu. Nimeni ,
daca este sanatos la minte, nu-si va inchipui ca
minciuna este un pacat de mica importanta, caci Duhul
Sfant a rostit un verdict infricosator: ''Pierde-i-vei pe toti
cei ce graiesc minciuna!'' (Psalmi 5,6). Cu cat mai mult vor
patimi atunci cei ce nu ezita sa intareasca minciuna
cu juraminte?
·
I-am vazut pe unii care,
laudandu-se intru minciuna lor si producand rasul prin glume
usuratice si de prost gust, vorbe gaunoase si povestiri
nerusinate, ca au nimicit si au alungat plansul celor ce-i ascultau
lasandu-i intr-o stare jalnica.
·
De multe ori maica minciunii este
fatarnicia caci unii spun ca fatarnicia
nu este altceva decat planuirea si nascocirea minciunilor avand
impletit juramantul. Cel ce pururea se teme de Domnul e strain de
minciuna, avand ca judecator nemitarnic propria
constiinta.
·
Judecatorii ii lecuiesc pe
mincinosi prin tortura; cei ce se pocaiesc insa
inlatura cu desavarsire minciuna prin multimea
lacrimilor.
·
Mincinosul gaseste ca
pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmarit sau
faptul ca a voi sa-si ajute aproapele si astfel
socoteste ca fiind o fapta dreapta aceea care in realitate ii
pierde sufletul.
·
Numai cand ne vom curati cu
totul de minciuna si numai atunci sa incercam a o folosi,
insa cu numai multa teama si doar in caz de forta
majora.
·
Mincinosul prezinta realitatea
in chip distorsionat ca sa puna pe cineva in situatia de a nu
lucra potrivit cu ea si deci de a se pagubi. Dar uneori cineva
trebuie crutat de a afla realitatea in toata grozavia ei pentru
a-l pregati treptat pentru ea.
·
Nu cunoaste pruncul minciuna
si nici sufletul izbavit de viclenie. Cel veselit de vin spune
fara sa vrea adevarul in toate, la fel si cel
imbatat de umilinta nu va putea minti.
