Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Vorba desarta – tacerea

·        Sa ne aratam tacuti si fara stiinta în fata celorlalti caci abia atunci dovedim si dobândim cea mai multa cunostinta caci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multa claritate tot ce observa si afla.

·        Tacerea fara rost este pricinuita ori din mândrie, ori din lenea mintii si aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tacerea cu rost este semnul unei lucrari intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existentei. În aceasta tacere mintea omeneasca se întâlneste cu lucrarea intensa a Sfântului Duh Care îi comunica taine mai presus de cuvânt. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci si a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tacea în felul acesta intens de gândire.

·        Alunga departe de tine duhul mult vorbitor caci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrazneala, gluma usuratica, râsul, calomnia, rautatea, vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa vorbire nu va lipsi pacatul.” (Pilde 10,19) Barbatul tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da socoteala pentru orice cuvânt desert. (Teodor al Edesei)

·        Limbutia este tronul slavei desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea umilintei, nascatoarea trândaviei, înainte-mergatoarea somnului, împrastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului, racirea fierbintelii inimii, întunecarea rugaciunii.

·        Tacerea întru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea râvnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gândurilor, straja împotriva dusmanilor, închisoare unde intra sufletul si-si plânge pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristarii (pocaintei), vrajmasa îndraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a învata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu.

·        Cel ce nu-si cunoaste greselile îsi înfrâneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut înca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta.

·        Un singur cuvânt rostit a Petru si din pricina aceasta a plâns cu amar, caci a uitat a s-a spus: “Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: “Mai bine sa cazi de la înaltime pe pamânt, decât din pricina limbii.” I

·        Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate în felul acesta sa se ocupe cu patrunderea într-o lume necunoscuta înca si pe care cauta sa o înteleaga. Când se scufunda în Dumnezeu si în cunoasterea smereniei sale în fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii.

·        Tacerea întru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie.

·        Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Îsi da seama ca de negraitul omenesc, pe lânga aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvânt vrea sa învete pe altul ceva. Daca numai în tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai în tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. “De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din întuneric.”

·        Limbutia se naste sau din prea mare libertate în vorbire si din obisnuinta cea rea – deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum îi cere obiceiul, asa si graieste – sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si înfrâneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii.

·        Cel ce se sârguieste în cugetarea la moarte îsi opreste limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se fereste de vorbarie ca de foc.

·        Iubitorul de singuratate si liniste si-a ferecat gura; cel caruia îi place sa se arate în lume însa, este alungat din chilie de catre însasi patima sa.

·        Cel ce a simtit focul dumnezeiesc fuge de însotirea cu oamenii cum fuge albina de fum, caci precum fumul necajeste albina, tot asa acestuia îi este neplacuta si respingatoare întâlnirea cu oamenii.

·        Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlantuite, dar si mai greu este a opri potopul de cuvinte daca nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea – cel ce a biruit-o a taiat radacina unei multimi de patimi!

·        Dupa cum lovind piatra cu un fier aceasta scapara scântei, tot astfel minciuna se naste din vorba multa, gluma prosteasca si prea multa veselie.

·        Minciuna este nimicirea dragostei, iar juramântul mincinos – tagaduirea lui Dumnezeu. Nimeni , daca este sanatos la minte, nu-si va închipui ca minciuna este un pacat de mica importanta, caci Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricosator: “Pierde-i-vei pe toti cei ce graiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor patimi atunci cei ce nu ezita sa întareasca minciuna cu juraminte?

·        I-am vazut pe unii care, laudându-se întru minciuna lor si producând râsul prin glume usuratice si de prost gust, vorbe gaunoase si povestiri nerusinate, ca au nimicit si au alungat plânsul celor ce-i ascultau lasându-i într-o stare jalnica.

·        De multe ori maica minciunii este fatarnicia caci unii spun ca fatarnicia nu este altceva decât planuirea si nascocirea minciunilor având împletit juramântul. Cel ce pururea se teme de Domnul e strain de minciuna, având ca judecator nemitarnic propria constiinta.

·        Judecatorii îi lecuiesc pe mincinosi prin tortura; cei ce se pocaiesc însa înlatura cu desavârsire minciuna prin multimea lacrimilor.

·        Mincinosul gaseste ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmarit sau faptul ca a voi sa-si ajute aproapele si astfel socoteste ca fiind o fapta dreapta aceea care în realitate îi pierde sufletul.

·        Numai când ne vom curati cu totul de minciuna si numai atunci sa încercam a o folosi, însa cu numai multa teama si doar în caz de forta majora.

·        Mincinosul prezinta realitatea în chip distorsionat ca sa puna pe cineva în situatia de a nu lucra potrivit cu ea si deci de a se pagubi. Dar uneori cineva trebuie crutat de a afla realitatea în toata grozavia ei pentru a-l pregati treptat pentru ea.

·        Nu cunoaste pruncul minciuna si nici sufletul izbavit de viclenie. Cel veselit de vin spune fara sa vrea adevarul în toate, la fel si cel îmbatat de umilinta nu va putea minti.