Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Patimi – ispite

·        Libertatea este vointa sufletului rational gata sa se miste încotro voieste. Pe aceasta s-o înduplecam sa fie gata sa se miste numai spre bine, ca sa topim pururea amintirea raului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind rational, mai degraba conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când doreste ceva, daca voieste, are putere sa înfrâneze dorinta ori sa-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântatoare nu sunt nici laudate nici mustrate pe când omul este laudat si mustrat. Omul este fiinta care dispune de el însusi, de sine, tinând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile si animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natura facând-o instrument al vointei sale si putând-o umple de duhul dumnezeiesc si de libertatea Lui cu totul superioara care întareste libertatea noastra. Numai când se face rob patimilor omul devine o simpla piesa a naturii sau mai prejos de natura, desi pe de alta parte s-a facut asa prin propria-i voie sau acordul sau.

·        Calugarul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate si simturile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabda de bunavoie ucenicii lui Hristos prin tagaduirea voii proprii si prin renuntarea la odihna cu trupul, în pazirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort sustinut monahul dovedeste ca omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtosata în pacate, poate covârsi obisnuintele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber fata de ele. El este la extrema contrara a patimilor în care si-a pierdut cu totul libertatea fata de trup si lume. Dumnezeu l-a facut pe om cu un amestec de libertate si necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplina a libertatii, fie spre dominarea sa deplina de catre necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii patimase, prin prima se apropie de îngeri.

·        Mintea desface totul în bucati asemenea unui câine care în cautarea carnii ciopârteste în bucati tot ce e unitar si vrea sa înghita cât mai multe. Ea trebuie sa fie facuta simpla, curata si blânda, întelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelacomindu-se sa le sfâsie, da le descoase caci în acest caz nu mai întelege întregul, esentialul si viata.

·        Este usor sa pierzi cele bune, dar sa le redobândesti nu este usor caci pacatul are doua ajutoare prin care razboieste cumplit virtutea nascându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea masurii si prin lipsa. Virtutea rasarind numai la mijloc, se sileste sa se împotriveasca celor doua care o razboiesc.

·        “De se vor învoi doi” adica cel ce pacatuieste si cel ce-l sfatuieste pe el sa se desparta de faptele rele si va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustra pentru pacate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adica iertare celui ce a pacatuit.

·        “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu caci va face voia celor ce se tem de El si-i va izbavi pe ei de multe necazuri “Caci unde sunt doi sau trei adunati în numele lui Dumnezeu”, adica sunt uniti într-o hotarâre buna conforma cu voia lui Dumnezeu, este si El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmultita de elanul comuniunii si a vointei de bine se revarsa si puterea lui Dumnezeu.

·        Tinerii care sunt atrasi cu putere de placerile trupului si cele ale mâncarii înca de la începutul vietii monahale trebuie sa se exercite cu postul si rugaciunea si sa departeze toate presiunile senzuale si toate josniciile ca nu cumva cele de pe urma sa devina mai rele ca cele dintâi.

·        Daca obisnuinta în rau are atâta putere si atrage dupa sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea în virtute si apoi obisnuinta provenita din repetatele asalturi, fiindca aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucreaza cu noi si însasi firea noastra în care Dumnezeu a sadit dintru început înclinarea spre bine.

·        Când ti se întâmpla sa cazi, nu fugi descurajat de pe stadionul exercitiilor duhovnicesti caci atunci ai mai mult decât oricând trebuinta de doctor.

·        Sa veghem cu toata grija posibila spre a ne pazi sufletul caci corabiile decare este plin portul, adica monahii care vietuiesc în manastire, cu usurinta se lovesc între ele zdrobindu-se, mai ales cele ce sunt roase într-ascuns de mânie ca de un cariu.

·        Nu fi tacut fara rost pricinuind prin aceasta celorlalti tulburare si amaraciune. Nu fi încetinel la narav si la mers când ti se porunceste a te grabi altfel vei deveni mai rau decât cei razvratiti si turbati. Am vazut situatii care m-au facut sa ma mir cât de felurit poate fi raul caci uneori sufletele sunt chinuite din pricina moleselii, alteori din pricina agerimii.

·        Sa nu fie încercarile si razboaiele pricina de îndepartare din locul unde ne aflam caci luptele la care suntem supusi sunt un semn ca acolo am bineplacut lui Dumnezeu daca a fi razboiti este semn ca ne mentinem încercati si vigurosi. Daca suntem luptati de draci, înseamna ca si noi i-am necajit pe dânsii.

·        Sa ne nevoim din toate puterile toti cei ce voim sa ne temem de Domnul, ca sa nu dobândim cumva în locul nevointei noastre pentru virtute, mai degraba viclenie, rautatea, asprimea, înselatoria, naravul cel rau si mânia.

·        Am vazut tineri nevinovati care venind la scoala pentru a se întelepti, a fi educati si pentru a trage un folos de aici, cu nimic altceva nu s-au ales din împreuna petrecere cu ceilalti decât cu învatarea viclesugului si a rautatii. Cel ce are minte sa înteleaga.

·        Este cu neputinta ca cei ce se dedau cu toata ardoarea învatarii unui mestesug sa nu sporeasca în fiecare zi în el dar unii îsi dau seama de acest progres, altii însa nu, potrivit tainicei iconomii dumnezeiesti.

·        Un bun zaraf îsi socoteste fara îndoiala în fiecare seara tot câstigul sau paguba dintr-o zi; n-ar putea însa cunoaste cu exactitate acest bilant de nu si-ar însemna în fiecare ceas ca pe niste tabele derularea afacerilor sale. În felul acesta, socotelile amanuntite din fiecare ceas arata clar câstigul zilnic.

·        Cei care traiesc în comunitati trebuie sa lupte mereu împotriva patimilor dar în special împotriva lacomiei pântecelui si a mâniei – patimi care prind foarte usor teren în mijlocul multimii.

·        Diavolul îi îndeamna pe cei ce traiesc în ascultare a cauta cu orice pret realizarea unor virtuti întru totul nepotrivite locului si timpului. Cercetându-i pe acestia îi vom afla dorind retragerea în singuratate, realizarea celei mai austere abstinente la mâncare, practicarea rugaciunii neîmprastiat, smerenia desavârsita, neîncetata cugetare la moarte, completa nemâniere, adânca tacere, covârsitoare curatie. Din cauza ca n-au înteles ca este cu neputinta a se realiza acestea dintru început, s-au repezit la ele înainte de vreme, ratacindu-se sau cazând în deznadejde. Vrajmasul i-a amagit sa caute unele ca acestea înainte de vremea potrivita lor, ca nu cumva, rabdând cu întelegere, sa le afle pe acestea la vremea lor.

·        Numai o cugetare puternica sau o constiinta vie poate înfrâna cu eficacitate faptele manifestate prin trup. Aceasta “omorâre” a miscarilor neînfrânate din madularele trupului coincide cu o mare putere a duhului

·        De multe ori respingând cineva ispita unui demon, i se arata acelasi sau altul în chipul unui înger “ajutând-ul” sa-l respinga pe acela. Dar prin aceasta noua înfatisare îl amageste cu pacatul parerii de sine.

·        Din iubirea de placere, vine negrija, din negrija, uitarea.

·        “Scrie aceasta în inima ta: iubirea de placere si iubirea odihnei sunt pricinile parasirii din partea lui Dumnezeu.”

·        Raspunde gândurilor de întristare cu netinerea de minte a raului, iar fata de cele iubitoare de placere, fii cu dusmanie.

·        Nu trebuie sa uitam, o, prieteni nici aceasta: ca viclenii draci se retrag pentru o vreme ca neglijând noi niste patimi mari pentru ca le socotim mici, sa le facem boli de nevindecat.

·        Precum febra trupurilor, desi una în sine poate fi pricinuita de diverse cauze si nu numai de una singura, asa si patimile noastre au multe si diverse cauze de aceea este cu neputinta sa aplici tuturor acelasi tratament. De aceea fiecare trebuie sa caute cu atentie pricina bolii ca astfel dupa ce a cunoscut-o, sa primeasca medicamentul potrivit tamaduirii lor prin mijlocirea medicilor duhovnicesti pe care ni-i ofera pronia lui Dumnezeu.

·        Ţine minte raul provocat de draci si fii pururea atent la ispitele trupului caci trupul este un prieten nerecunoscator si viclean: cu cât îi slujesti mai mult cu atât îti pricinuieste mai multe greutati si ispite.

·        Chiar celor ce par a fi duhovnicesti, li se întâmpla de multe ori din neatentie sau din moleseala mintii sa li se furiseze aplecarea spre cele ce nu se cuvin.

·        Toate gândurile rautatii care ne ataca si ne tulbura nu sunt în puterea noastra; depinde de noi însa sa atâtam patima, sa o pastram sau sa o alungam. În putinta noastra sta a nu ne lasa biruiti de unele dintre acestea.

·        Cel ce hraneste în sine obisnuinta, este ca omul care hraneste focul, caci masura puterii sta în materie. Cel ce hraneste obisnuinta în patimi, hraneste focul care ucide duhul, acesta fiind libertate si viata fara sfârsit în comunicare cu Dumnezeu. Acela se face robul repetitiei nelibere a unor legi interioare care-l stapânesc si deci a mortii duhului care prin libertate este mereu nou si deci are putere si motiv sa fie vesnic viu. Obisnuinta de va cere o data iar cererea ei va fi respinsa, a doua oara o vei gasi mai slaba. De-si va împlini însa cererea ei a doua oara o vei afla mai puternica împotriva ta. În tot lucrul sa ramâna în tine aceasta cunostinta caci e mai bun ajutorul ce-l ai pazindu-te decât oricare altul.

·        Sa luam seama la vrajmasii nostri ce ne lupta subtire prin gânduri caci ca într-un razboi vazut, fiecare din ei îsi are locul sau în lupta împotriva noastra, rânduindu-i-se fiecaruia o lucrare deosebita – lucru care ne minuneaza. (Vrajmasul vazându-l pe fiecare mai înclinat spre ceva si mai usor de biruit de ceva, întinde curse prin acel lucru tinând seama de obisnuinta, vârsta, de felul lui si de loc. El nu sopteste gânduri necorespunzatoare, ci compatibile cu felul de a fi a omului si usor de îndeplinit.)

·        De nimic nu se bucura dracii mai mult ca de urâtul miros al curviei si nici de alta patima ca de aceasta întinaciune a trupului.

·        Îngâmfarea este pricina caderii, dar unii pot sa se foloseasca si de aceste caderi luând din acestea pricini de umilinta, precum cei nepriceputi iau din acestea pricini de deznadejde. Când se înalta cineva pe sine socoteste ca prin el este ceea este nu prin Dumnezeu. Deci nemaifiind deschis lui Dumnezeu, nu-I mai cere ajutorul Lui.

·        Unele patimi se nasc înauntru sufletului trecând apoi în trup, altele urmeaza tocmai calea contrara; aceasta a doua posibilitate o întâlnim în special la cei ce petrec în lume sau în comunitati, pe când cea dintâi celor ce petrec în izolare ca unii ce nu au contact cu cele sensibile care sa-i excite. Dar peste toate, în ceea ce priveste ordinea desfasurarii patimilor eu zic: “Cauta-ve-i la cei rai rânduiala si nu vei gasi!”

·        Parintii au stabilit cu ajutorul darului lor de deosebire:

a)      Primul atac al pacatului în suflet care se numeste momeala.

b)      Însotirea gândului cu momeala cea rea – însotirea.

c)      Consimtamânt sau încuviintarea.

d)      Robirea.

e)      Lupta.

f)        Împatimirea sufletului.

Momeala este gândul simplu care patrunde în minte.

Însotirea este cugetarea sau convorbirea cu ceea ce s-a aratat în chip patimas în minte.

Consimtamântul este înclinarea sufletului spre ceea ce i s-a aratat.

Robirea este târârea cu sila a inimii sau însotirii staruitoare a ei cu acea dorinta patimasa, scotându-ne astfel din starea fireasca.

Lupta este egalitatea de forte între cel care este ispitit si cel care ispiteste conform careia sufletul învinge sau este învins, dupa cum îi este voia.

Împatimirea este viciul care s-a cuibarit de multa vreme în suflet si care prin deprindere l-a condus spre o astfel de obisnuinta cu pacatul încât de bunavoie si de placere îi devine rob.

·        Ticalosul diavol obisnuieste a se atinge de madularele trupului spre a aduce tulburari.

·        Duhul hulei nu numai ca huleste pe Dumnezeu si cele dumnezeiesti, ci seamana întru noi oarecari gânduri foarte rusinoase si necuviincioase ca ori sa parasim rugaciunea, ori sa cadem în deznadejde. Astfel, pe multi i-a întrerupt de la rugaciune si pe multi i-a departat de la Sfintele Taine; trupurile unora le-a topit cu tristetea, pe altii i-a amagit spre nevointa peste masura nedându-le nici un ragaz. Îl face pe om sa-si piarda orice nadejde de mântuire si sa se socoteasca mai nenorocit si mai vrednic de plâns decât pagânii, aducându-i pâna la iesirea din minti.

·        Cel ce este chinuit de duhul hulei si voieste sa se izbaveasca de el, sa fie încredintat ca nu sufletul sau este pricina unor astfel de gânduri ci diavolul. De aceea, dispretuindu-l sa nu luam în seama cele soptite de el zicând: “Mergi înapoia mea, satano! Domnului Dumnezeului meu ma voi închina si Lui singur voi sluji! Asupra ta sa se pogoare hula în veacul de acum si în cel viitor. Amin.”

·        Cel ce voieste sa lupte altfel cu demonul hulei este asemenea celui ce încearca sa tina fulgerul în mâinile lui, caci cum ar putea respinge sau lovi pe cel care ne strabate inima dintr-o data ca o furtuna si arunca cuvântul lui cât ai clipi si apoi dispare? Caci toti cei ce ne razboiesc stau si lupta ramânând multa vreme dând astfel timp celui ce se lupta cu ei; acesta însa nu, ci îndata ce apare se si departeaza; deîndata ce ne-a vorbit, a si plecat.

·        Acest drac obisnuieste sa se salasluiasca în mintea celor simpli si mai nevinovati care sunt mai tulburati si chinuiti mai tare decât altii. Dar aceasta se întâmpla nu din închipuirea de sine, ci din pizma dracilor.

·        Sa încetam a-l mai judeca si osândi pe aproapele si atunci nu ne vom mai teme de gândurile de hula caci lucrul dintâi este pricina si radacina celui de-al doilea.

·        Cel care dispretuieste si nu-l baga în seama pe demonul hulei s-a izbavit de patima, însa cel care încearca si alte cai de a se lupta pâna la urma va fi înfrânt caci cel ce voieste sa stapâneasca duhurile cu cuvintele este asemenea celui care încuie vânturile.

·        Cel ce a luat biruinta asupra acestei patimi a taiat mândria.

·        Pe cât de usor cad cei drepti, pe atât de greu se pot schimba cei dimpotriva. Usor este sa cobori – sa urci niciodata! Dar înstrainarea adevarata, supunerea umila si paza buzelor au putut face de multe ori lucruri mari si au preschimbat în chip minunat boli de nevindecat.

·        Sa luam aminte ca nu cumva sa împlinim putinatatea hranei cu multimea somnului caci aceasta este un lucru al celor fara minte, ca si cel dimpotriva. Am vazut lucratori care, într-o oarecare împrejurare au facut putin pogoramânt pântecelui, dar repede au chinuit barbateste pe ticalos cu starea de toata noaptea în picioare si l-au învatat sa se smereasca dupa aceea de saturare cu bucurie.

·        Daca Hristos fuge de Irod trupeste, desi putea toate, sa învatam de aici cei încrezuti si cei porniti sa se arunce pe sine-si în ispite. “Sa nu-ti dai, zice, piciorul tau spre clatire si nu va dormita îngerul ce te pazeste.”(Psalmi 100,4)

·        Din necunoasterea (sau nerecunoasterea) lui Dumnezeu se naste în noi dragostea de noi însine sau de trupul nostru. Din aceasta dragoste se nasc cele trei pacate care sunt cele mai primejdioase dintre toate, adica: neînfrânarea, slava desarta si iubirea de arginti. Aceste trei patimi intra în noi prin poarta necesitatii si a trebuintei ce o resimte trupul nostru de lucrurile care-l întretin, îl hranesc si servesc ele însesi drept poarta si intrare tuturor celorlalte pacate care ies dintr-însele ca si dintr-un izvor al lor. Ucigând deci în noi aceasta nenorocita radacina a dragostei de sine, vom ucide prin ea toate nenorocirile celelalte care provin dintr-însa.

·        Asupra celui ce se linisteste am vazut dimineata tabarând asupra lui din plin dracii slavei desarte si ai poftei, la amiaza pe cei ai lenei, ai întristarii si ai mâniei, iar seara pe cei iubitori de murdarie si pe tiranii pântecelui.

·        Daca te bucuri de vizitele la chilie sa fii încredintat ca petreci în trândavie si nu te îndeletnicesti nicidecum cu Dumnezeu. Pilda de rugaciune sa-ti fie tie vaduva cea nedreptatita de potrivnicul ei.

·        Nu spune nimic la urechile celui fara de minte, ca nu cumva sa ia în râs cuvintele tale, caci este vatamatoare petrecerea cu cei deserti. Precum cei ce umbla în aerul viciat se îmbolnavesc, asa si cei ce petrec cu oamenii nepasatori se molipsesc de rautatea lor caci “convorbirile rele strica moravurile bune.” (Întelepciunea lui Solomon 2,6)

·        Nepatimire a dovedit cel ce a spus: “Am dobândit mintea Domnului” (1Cor. 6,1). Nepatimire a dovedit egipteanul care a zis ca nu are frica de domnul. nepatimire a dobândit cel ce s-a rugat sa se întoarca la el patimile (avva Ioan Colov).

·        Nepatimire are în sine sufletul care nu se împatimeste de lucruri si care ramâne netulburat chiar si de amintirea lor.

·        “Hotarul” oricarei patimi este sa nu aiba hotar, ca si fericirea vesnica. Patima are si ea o sete de infinitate în directia nimicului la al carui capat nu se poate ajunge niciodata, odata ce existenta este creata de Dumnezeu. Aceasta poate fi în parte o explicare a vesniciei iadului. Este o sete spre o existenta aparenta dar în realitate tot mai inconsistenta. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodata pentru ca faptura este tinuta în existenta de Dumnezeu si ea trebuie sa se miste la nesfârsit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca sa cuprinda tot mai mult din el, fie împotriva Lui, miscare care este si ea nesfârsita pentru ca El fiind infinit, niciodata faptura nu ajunge sa nege tot ce este El. Toate patimile îsi hranesc setea de infinit din închipuirea ca ceea ce le satisface ar fi ceva consistent, durabil, ceea ce nu este asa câtusi de putin. Ele se misca în fond spre tot mai mult nimic, spre subtierea tot mai mare a existentei care-si pastreaza mereu aparenta de mai multa existenta. Dar parca cel mai mult se hraneste din slava desarta – ea facându-l pe cel stapânit de ea sa-si închipuie ca-l vad si ca-l lauda si cei ce nu-s de fata si de aceea da chip fatarnic chipuri atragatoare vrednice de lauda faptelor sale nevrednice de lauda. Da fata impunatoarelor ruine sau ruinei propriei fiinte si-si închipuie prezente care nu sunt, crezând în sinceritatea celor ce-l lauda, oricâte semne vadite de nesinceritate ar da aceia. Chinul acestora este ca înaintând tot mai mult spre o subtiere a existentei, în acelasi timp sunt stapâniti de nesiguranta acestei aparente consistente, de aceea ajung de multe ori la sinucidere. Dar cu cât îsi înfrâneaza cineva mai mult miscarile trupului sau spre cele rele, cu atât sunt coplesite acestea mai mult de energiile Duhului Sfânt, care sunt infinite. Cu cât moare cineva mai mult siesi, cu atât se umple mai mult de iubirea lui Dumnezeu care este infinita, fiind a Subiectului infinit.

·        Daca dovada împatimirii totale sta în a se supune cineva repede tuturor gândurilor si pornirilor semanate de draci, eu am învatat ca semnul sfintei nepatimirii sta în a putea zice cu adevarat: “Abatându-se cel rau de la mine, n-am cunoscut.” (Psalmi 100,5), nici cum a venit, nici pentru ce, nici când a plecat, ci sunt întreg nesimtitor fata de acestea fiind în întregime unit cu Dumnezeu, acum si pururea si în viitor.

·        Doctorul este dator sa se dezbrace cu desavârsire de patimi ca sa se poata preface la vreme potrivita, ca le are pe unele, mai ales mânia. Caci de nu le-a lepadat cu totul, nu le va putea îmbraca iarasi în chip nepatimitor.

·        Nu este învatator vrednic de lauda cel ce-i face întelepti pe copiii învatati, ci pe cei nepriceputi si îndaratnici, ducându-i la desavârsire. Iscusinta vizitiilor se arata si este apreciata când tin în frâu cai salbatici si-i îmblânzeste pe acestia.