Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Smerenia – mândria

·        Cei ce cladesc peste pietre caramizi sunt cei ce la început au înaltat cladirea virtutilor fara supunere si pentru ca sunt necercati în nevointele smerite ale supunerii, au fost biruiti si cladirea li s-a micsorat slabindu-se. Cei ce au înaltat stâlpi sunt cei ce de la început intra în viata singuratica, de aceea, fiind fara temelie sunt biruiti. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienta razboaielor.

·        Cei lipsiti de povatuire cad ca frunzele si cei ce se ostenesc fara sfatuire, în general se ratacesc. Nu refuza sa înveti, chiar de-ai fi foarte întelept, caci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe întelepciunea noastra. Nu socoti ca e bun ceea ce ti se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de barbatii evlaviosi. Însasi vointa de a lucra dupa propria judecata fara a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e pascuta de pacat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie si de întarirea comuniunii, care când este sincera si curata este adevaratul bine.

·        Închipuirea de sine îi face pe cei atinsi de ea iubitori de aratare si de slava, caci a-ti închipui ca esti ceva nu te lasa sa si fii cu adevarat. De aceea desertaciunea este si se numeste neexistenta. Închipuirea ca esti ceva se iveste atunci când nu esti ceea ce-ti închipui, sau vrei sa acoperi lipsa a ceea ce vrei sa arati ca esti. Ea este împreunata totdeauna cu nesinceritatea si cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate cladi nimic pentru ca nu recunosti solul tau real pe care trebuie sa cladesti, sau ca numai Dumnezeu este solul tare pe care poti sa cladesti tainic.

·        Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privinta, chiar si-n cele evident bune, pâna la sfârsitul vietii.

·        Totul merge bine pâna când întîistatatorul nu înceteaza a te mustra; când însa s-a oprit, nu mai am ce sa zic!

·        Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate strabat un drum bun neîntarâtând asupra-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amanuntul (prin cumpanirea si eventual criticarea celor ce porunceste parintele). Înainte de toate sa ne marturisim numai bunului nostru judecator, iar de ne va porunci, si tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne ranile, ele nu vor progresa înspre rau, ci se vor vindeca.

·        Cauta ca prin rusinea ce-o suporti acum marturisindu-ti faradelegile sa scapi de cea viitoare.

·        Se mai putea vedea la aceia o priveliste înfricosatoare si cu totul îngereasca: venerabili încaruntiti de ani si într-adevar sfinti, alergând ca niste copii întru împlinirea ascultarii fata de superior si facându-se vrednici de lauda prin smerenia lor. am vazut acolo barbati ce petrecusera câte 50 de ani în ascultare si i-am rugat sa-mi spuna ce mângâiere au dobândit dupa atâta osteneala. Unii mi-au spus ca aflându-se în abisul smereniei, s-au scapat prin aceasta pentru totdeauna de razboiul dintr-însii, iar altii au spus ca au dobândit o completa imunitate fata de ocari si defaimari.

·        …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe batrân întrebându-l ce a cugetat stând în genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însusi Hristos, n-am socotit niciodata ca-mi porunceste el, ci Însusi Dumnezeu. Atunci stateam rugându-ma Domnului ca înaintea jertfelnicului si nu ca înaintea oamenilor. Nimic rau nu am cugetat despre pastorul meu, din credinta si dragostea ce le am fata de dânsul, caci zice cineva: “Dragostea nu gândeste raul.” (I Cor. 13,5). Sa mai stii apoi si aceea parinte ca, din momentul în care cineva s-a daruit pe sine simplitatii si nevinovatiei, diavolul nu mai gaseste nici locul si nici prilejul de a pune stapânire pe dânsul.

·        ……. Eu cunoscându-l nevinovat de acuza pe care i-o aducea pastorul, aflându-ma singur cu staretul îi luasem apararea economului, dar înteleptul îmi zise: “Si eu stiu parinte ca este nevinovat, dar precum nu este bine, ci cu totul jalnic ca un tata sa smulga pâinea de la gura pruncului flamânzit, tot asa este un rau procedeu al pastorului de suflete fata de sine si fata de ucenic, acela de a nu-i dobândi acestuia cununi de biruinta asupra pacatului prin mustrari continui atât cât stie ca poate suporta, prin insulte, dispret, umilire si batjocoriri. Altfel ar decurge de ici trei mari greseli: în primul rând se lipseste pe sine de rasplata ce o poate primi de pe urma mustrarii, apoi, putând fi de folos si altora, oferindu-le un exemplu de virtute printr-un altul, nu o face; iar în al treilea si cel mai important rând, pentru ca se întâmpla adesea ca cei ce par a suporta si a rezista mai bine ostenelilor, nefiind observati vreme îndelungata si nemaifiind pusi la încercare prin mustrari si ocara, ca unii ce sunt socotiti virtuosi, pierd cu timpul virtutile avute caci desi este pamântul bun, aducator de roade si fertil, nemaifiind udat cu apa umilirii nu va produce decât spini, maracini de trufie, de desfrânare ori de netemere. Acest lucru l-a cunoscut marele acela când a scris lui Timotei: “Mustra-i, povatuieste-i, cearta-i pe ei cu timp si far’ de timp.” (II Tim. 4,2) Iar eu m-am împotrivit acestui adevarat calauzitor al sufletelor punându-i înainte slabiciunea firii noastre omenesti care face pe multi sa paraseasca obstea din pricina mustrarilor motivate sau nu, la care el mi-a raspuns: “Sufletul legat de Hristos prin iubirea si credinta fata de pastor, nu se departeaza de el ci dimpotriva mai degraba si-ar varsa sângele decât sa faca aceasta, mai ales daca s-a întâmplat ca prin pastor sa i se vindece ranile sufletesti aducându-si aminte de cel ce zice: “Nici îngerii, nici capeteniile, nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Hristos.” Iar daca el nu este astfel legat, împreunat si unit , ma minunez cum poate ramâne cu oarecare folos într-un loc unde este retinut doar printr-o falsa si înselatoare ascultare.

·        Odata am intrat în vorba spre zidirea si folosul meu cu un oarecare frate al carui nume era Avakir, ce se afla de 15 ani în manastire si pe care-l vedeam mereu nedreptatit aproape de catre toti, mai în toate zilele fiind izgonit de la masa de slujitori pentru ca din fire era cam guraliv. Si i-am spus: “Frate Avakir, pentru ce te vad zilnic alungat de la masa si plecând la culcare nemâncat?” Si el a raspuns: “Crede-ma parinte, superiorii mei ma pun la încercare pentru a deveni monah adevarat si nu pentru ca m-as fi facut vinovat în vreo ceva. Cunoscând eu deci intentia lor, cu usurinta le rabd pe toate si iata, sunt 15 ani de când cuget astfel; de altfel, ei însisi mi-au spus la intrare în manastire ca pâna la 30 de ani obisnuiesc sa puna la încercare pe cei ce se leapada de lume. Si cu adevarat parinte Ioane, ca aurul numai prin cercare se lamureste.” Acesta mai înainte de a se savârsi, le-a spus parintilor: “Multumesc, multumesc Domnului si voua pentru ca m-ati ispitit astfel spre mântuirea mea, caci iata, sunt 17 ani de când am ramas neispitit de diavoli!”

·        Voind odata proestosul sa-i puna rabdarea la încercare minunatului barbat cu numele – Mina, îl trimise într-o seara sa urce la staretie si sa faca metanie egumenului cerându-i dupa obicei binecuvântarea. Si l-a lasat fericitul sa zaca la pamânt pâna la vremea slujbei, apoi mustrându-l si ocarându-l ca pe un iubitor de aratare, fatarnic si nerabdator, îl lasa sa plece, caci stia cuviosul ca îndura aceasta încercare cu vitejie. Iscodindu-l eu pe el daca nu cumva i-a venit somnul stând în genunchi înaintea egumenului, mi-a adeverit ca stând culcat la pamânt a rostit toata Psaltirea.

·        Angajându-ma odata într-o discutie cu oarecare dintre acei foarte viteji batrâni despre viata anahoretica, ei mi-au raspuns zâmbindu-mi si nu fara o oarecare intentie de a ma ironiza: “Noi, parinte Ioane, fiind materiali ducem o viata înca si mai aplecata spre cele materiale; am socotit de aceea ca trebuie sa ne multumim a începe un razboi pe masura noastra si de aceea preferam sa ne luptam cu oamenii care, uneori pot fi insuportabili, dar alteori se îmblânzesc, ceea ce e cu mult mai de preferat decât cu demonii care pururea se salbaticesc împotriva noastra.”

·        Unul din acei pururea pomeniti parinti care avea o mare dragoste pentru mine dupa Dumnezeu si-si deschidea sufletul mie, îmi zise cu bucurie: “Daca ai în tine o, preaîntelepte puterea celui ce a zis întru simtirea sufletului ca “ toate le pot întru Hristos Cel ce ma întareste.” (Fil 4,3), daca Duhul Sfânt a pogorât peste tine ca roua curatitoare peste Fecioara Maria, daca puterea Celui Preaînalt te-a umbrit ca si pe ea prin rabdare, încinge-ti mijlocul ca si barbatul Hristos Dumnezeu înaintea Cinei de taina cu stergarul ascultarii si sculându-te de la masa linistii, spala picioarele fratilor întru zdrobirea inimii, sau mai vârtos – arunca-te la picioarele lor cu adânca umilinta. Aseaza-ti portari aspri si neadormiti la poarta inimii tale; stapâneste-ti mintea cea de nestapânit în placerile ce înfierbânta trupul. Câstiga-ti linistea mintii în miscarile si agitatiile madularelor, iar ceea ce este mai minunat – fa-te îndraznet cu sufletul în mijlocul tulburarilor, leaga-ti limba pentru a nu te avânta nebuneste în discutii contradictorii, lupta zilnic de saptezeci de ori câte sapte contra acestei stapâne. Poarta crucea în suflet si înfrânge-ti mintea într-însa precum ai înfige nicovala în lemn pentru a rezista la toate loviturile, la toate ispitele, ocarile, calomniile, batjocurilor, nedreptatilor cu care una dupa alta poate sa fie ciocanita. Astfel mintea nu slabeste defel, nici patimeste vreo zdrobire, ci ramâne mereu linistita si nemiscata. Dezbraca-te de vointa ta ca si de o haina a rusinii si astfel, gol, intra în arena luptelor duhovnicesti. Iar ceea ce este mai rar si mai cu anevoie, îmbraca platosa credintei care nu poate fi patrunsa si nici sparta de necredinta fata de povatuitor; condu cu frâul întelepciunii senzualitatea care se avânta fara de rusine, leaga-ti ochiul prin grija de moarte caci el voieste în fiecare moment sa iscodeasca frumusetea trupurilor, mintea iscoditoare care voieste întru lenevie sa critice aproapele; redu-o la grija de tine însuti si arata în mod sincer aproapelui tau toata dragostea si simpatia. Atunci întru aceasta ne vor cunoaste toti a fi cu adevarat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate traind, ne iubim unii pe altii. Vino, vino, zise iarasi bunul prieten, vino sa salasluim împreuna; soarbe bautura batjocurilor în fiecare ceas ca pe o apa a vietii, caci David dupa ce a cautat toate cele placute sub cer, în cele din urma gasindu-se în impas spuse: “Iata cât este de bine si cât este de frumos” nimic altceva, decât “a locui fratii în unire.” (Psalmi 13,41). Si daca nu ne-am învrednicit înca de binele unei astfel de rabdari si ascultari, cel putin sa ne recunoastem slabiciunea stând în singuratate departe de stadionul acesta al atleticelor exercitii duhovnicesti, sa fericim pe nevoitori si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne împartaseasca darul rabdarii.

·        Cel ce se fereste si evita mustrarea îndreptatita sau nu, acesta refuza sa primeasca însasi mântuirea, iar cel care o primeste, cu sau fara durere, obtine în graba iertarea pacatelor sale.

·         Arata lui Dumnezeu, în gând si cu sinceritate credinta si dragostea ta catre parintele duhovnicesc si atunci Domnul asigurându-l printr-o tainica inspiratie de sentimentele tale catre dânsul, îl va îndemna sa se uneasca si sa se împrieteneasca cu tine.

·        Cel care-si marturiseste duhovnicului tot sarpele pacatului, îsi arata marea încredere ce o are pentru dânsul, iar cel care-l ascunde rataceste înca pe cararile pierzarii.

·        Cel care într-o discutie voieste sa biruiasca punctul sau de vedere, chiar de sustine un adevar, sa stie ca sufera de boala diavolului, adica de mândrie si daca savârseste aceeasi greseala într-o discutie cu egali de-ai sai, s-ar putea sa fie tamaduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Daca, în sfârsit, se poarta la fel si fata de cei mai mari si mai întelepti, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.

·        Cel ce nu se supune cuvântului – învederat lucru este ca nu se supune ici faptei, caci cel ce este necredincios întru cele mici (în cuvânt), necredincios si neplecat va fi si în cele mari (în fapta); de aceea osteneala îi va fi zadarnica, iar din cuvioasa ascultare nimic altceva nu va dobândi decât osânda lui însusi.

·        Am uitat, o iubitii mei prieteni sa va pun înainte si aceasta placuta pâine a virtutii pe care am vazut-o acolo si anume ascultatori care se zdrobeau pe ei însisi prin ocari si se necinsteau din dragoste de Dumnezeu pentru ca sa fie pregatiti si obisnuiti a nu se înspaimânta de dispretuirile venite din afara.

·        Sufletul care cugeta mereu la marturisire este oprit de acest gând ca si de un frâu pentru a nu gresi. Dar faptele pe care nu le marturisim, le savârsim ca în întuneric si fara nici o teama.

·        Atunci vom practica o adevarata si sincera ascultare când, chiar fiind proestosul absent, noi toti îl vom socoti de fata alaturi de noi si cu aceasta în minte vom cauta sa ne departam de cele ce am înteles ca-i sunt neplacute, adica: discutia inutila, mâncarea, somnul, etc. Copiii cei rai socotesc ca absenta învatatorului este pricina de bucurie, pe când cei buni o socotesc ca o paguba.

·        Întrebând pe unul din acei preaiscusiti parinti în ce fel ascultarea naste smerenie, mi-a spus: “Ascultatorul chibzuit chiar de-ar învia morti, chiar de-ar dobândi darul lacrimilor, chiar de s-ar izbavi de razboiul patimilor, cugeta ca toate acestea s-au savârsit prin rugaciunile parintelui sau si astfel ramâne strain de orice mândrie. Caci cum se va mândri când recunoaste ca a facut toate acestea prin ajutorul altuia si nu prin sârguinta sa?

·        Diavolul lupta uneori si pe cei ce sunt în obste întru supunere cautând sa-i întineze, sa-i faca învârtosati cu inima, sa-i forteze împotriva obiceiului lor sa fie tulburati, iar alteori sa-i faca oarecum uscati si neroditori, lenevosi la rugaciune, somnorosi si întunecati pentru ca astfel convingându-i ca n-au nici un folos de pe urma supunerii ci ca dimpotriva au dat înapoi, sa-i scoata din rânduiala exercitiilor luptei duhovnicesti. Caci nu-i lasa sa înteleaga ca adesea lipsirea cu buna socoteala de cele ce ni se par a fi de folos este pricinuitoarea unei adânci umilinte.

·        Când te marturisesti considera-te ca un criminal si poarta-te ca atare în gesturi, în înfatisare si în felul de a gândi. Ţine-ti ochii plecati spre pamânt si daca se poate, uda cu lacrimile tale picioarele judecatorului si doctorului, ca si pe ale lui Hristos.

·        Ascultarea naste smerenia iar smerenia – liberarea de patimi fiindca “Domnul si-a adus aminte de noi întru smerenia noastra si ne-a izbavit de vrajmasii nostri.” (Psalmi 135,22-23)

·        Constiinta sa-ti fie oglinda în care sa-ti privesti supusenia, si-ti va fi de ajuns.

·        Am vazut un ucenic întrerupând cuvântul proestosului sau si am pierdut orice nadejde ca va mai putea fi vreodata cu adevarat supus, caci mi-am dat seama ca n-a câstigat din aceasta supunere smerenie ci mândrie.

·        Fii atent atunci când esti împreuna cu fratii sa nu te sârguiesti a te arata pe tine mult mai drept decât ei în vreo privinta oarecare altfel vei savârsi doua rele: în primul rând îi vei rani pe aceia prin mincinoasa si falsa ta sârguinta, iar în al doilea a rând, tie nu-ti vei dobândi decât numai slava desarta.

·        Fii sârguincios cu sufletul nearatând aceasta prin trup, prin înfatisare, cuvânt deschis sau subînteles. Fa asa, doar daca ai încetat sa-ti dispretuiesti aproapele. De esti însa plecat spre aceasta, fa-te fratilor tai asemenea si nu te deosebi mândrindu-te prin mincinoasa închipuire de sine.

·        Bea cu nesat ca pe o apa a vietii batjocurile pe care ti le aduc fratii tai, caci ei cauta sa te adape din izvorul ce curata orice desfrânare. De abia atunci va rasari în sufletul tau curatia desavârsita, iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta.

·        Chip al desavârsitei supuneri sa ne fie, o prieteni, argintul viu, caci el coborându-se dedesubtul tuturor, ramâne totusi curat de orice întinaciune.

·        Cei ce s-au facut slujitorii altora, traiesc cu trupul între oameni dar mintea lor bate prin rugaciuni la poarta cerului.

·        Trebuie sa ne încredem cu tarie în cei ce au primit în Domnul grija de noi chiar daca ne-ar porunci unele lucruri care ni se par potrivnice si vatamatoare mântuirii noastre, caci mai ales atunci se probeaza credinta noastra în ei ca într-un cuptor al smereniei. Iar semnul credintei celei mai desavârsite este acela de a ne supune fara cârtire poruncilor parintelui nostru, chiar când vedem ca ele sunt potrivnice celor nadajduite de noi.

·        Smerenia se naste din ascultare, iar din smerenie – dreapta socoteala. Din discernamânt se naste perspicacitatea (agerimea mintii) iar din aceasta – prevederea. Cine deci oare, nu va alerga atunci pe drumul acesta al smereniei vazând câte bunatati îi pregateste aceasta? Despre aceasta mareata virtute a grait si dumnezeiescul Psalmist: “Gatit-ai saracului ascultator întru bunatatea Ta, Dumnezeule venirea Ta întru inima lui.” (Psalmi 67,11)

·        Simtind unii ascultatori îngaduinta proestosului, s-au înselat pe ei cerându-i acestuia ascultari sugerate de ei însisi. Unii ca acestia sa cunoasca însa ca în felul acesta au pierdut cu totul cununa muceniciei deoarece ascultarea adevarata este renuntarea la orice fatarnicie si dorinta proprie.

·        Mergi, vinde-ti voia ta si da-o lui Dumnezeu, i-ati crucea si îndura cu staruinta viata de obste a fratilor si fara îndoiala, vei dobândi comoara în ceruri.

·        Adu-ti aminte neîncetat de cuvintele celui ce a spus: “Cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui.” (Matei 10,22) si mergând, sa alegi de e cu putinta pe cel pe care socotesti ca nu e altul între oameni mai sever si mai aspru ca sa te deprinda întru umilinta. Astfel staruind, bea în fiecare zi doctoria umilirii si a dispretului, cum ai bea mierea si laptele. – Si daca unul ca acesta ar petrece în nepasare, ce voi face? – Chiar de l-ai vedea curvind sa nu te desparti de el, ci zi în sinea ta: “Prietene cu ce scop ai venit aici?” Atunci vei vedea pierind din tine mândria si învârtosarea furioasa.

·        Cei din obste sa pretuim mai mult ascultarea decât nevointa caci cea din urma ne învata mândria pe când prima ne învata smerenia.

·        De esti mândru alege-ti un povatuitor aspru si sever, iar nu blând si îngaduitor. Iar când fara încetare te ocaraste, arata-i înca si mai multa credinta si dragoste si prin aceasta vei cunoaste ca Duhul Sfânt locuieste nevazut în sufletul tau si ca puterea Celui Preaînalt te-a umbrit. Dar sa nu te mândresti pentru ca înduri ocarile si necinstirile stapânului tau, ci mai vârtos tânguieste-te caci fara îndoiala ai facut ceva vrednic de ocara întarâtându-l asupra-ti.

·         Eu cred ca trebuie sa pastram tacerea în fata tuturor necinstirilor ce ni se aduc, caci, acesta este momentul când putem dobândi mare câstig; când însa este ocarât altul, trebuie sa-i luam apararea pentru a pastra legea pacii si a dragostei ce ne împreuna.

·        Cel ce alearga spre nepatimire si spre Dumnezeu socoteste pierdute toate acele zile în care n-a fost ocarât si batjocorit; dupa cum arborii, cu cât sunt mai mult batuti de vânturi, cu atât îsi înfig mai adânc radacinile, asa si cei ce traiesc în ascultare, dobândesc o întarire sufleteasca de neclintit.

·        Ascultarea este un suprem act continuu de vointa; viata în simplitate e cea fara complexitati si întrebari inutile care o micsoreaza ca traire din iubire. Toate întrebarile, complicatiile si problemele sunt eliminate prin acceptarea este neconditionata a voii povatuitorului, cel ce asculta având o singura datorie – sa asculte si sa împlineasca întocmai ceea ce i se cere. Prin povatuitor asculta de Dumnezeu ale Carui voi i se fac concrete prin acela. De aceea nu mai are nici o frica de primejdii sau de moarte, fiind încredintat ca se afla sub directa atentie si grija a lui Dumnezeu caruia îi împlineste voia. Pe toate le vede bine pentru ca nu vede nici o primejdie. Merge cu ochii închisi, deplin convins prin credinta ca nu i se va întâmpla nimic rau ci ca situatiile extreme în care este pus sunt doar pentru a-i încerca credinta. La baza acestei taieri a voii este de fapt o mare si o continua voire sau hotarâre de autodepasire a ego-ului, a ezitarii, a necredintei.

·        În fiecare clipa moare individul care-si face vreo voia de-a sa.

·        Lepadarea discernamântului, a alegerii proprii sta în a accepta pe unele ce par rele, ca bune precum Avraam împlinind porunca de a-l înjunghia pe fiul sau si-a îmbogatit fara sa judece ascultarea pe care o avea de la început. Ascultarea de Dumnezeu vine din bogatia întelegeri adevarate a ceea ce trebuie facut pentru propria realizare si îmbogateste aceasta întelegere prin experienta continua ce o face cel ce asculta despre propasirea sa în eliberarea de mândrie.

·        Ascultatorul este cel ce a respins regula proprie urmând sfatul altuia.

·        Ascultarea tine locul si chiar depaseste virtutile ce tin de nevointa (post, rugaciune curata, priveghere de toata noaptea, dormitul pe jos, etc.).

·        Cel ce judeca si tine seama de toate amanuntele, dispretuieste; iar cel ce dispretuieste – nesocoteste si nici nu asculta. Chiar daca nu cade în neascultare, dar nici nu împlineste cu credinta ceea ce i se porunceste. “Iar tot ce nu este din credinta, este pacat.”

·        Ascultarea este si trupeasca dar si sufleteasca caci cei ce-au trait în singuratate desi nu se supuneau unui om, îsi supuneau trupul Duhului. Deci e vadit ca cel ce nu are pe cea sufleteasca împreuna cu cea trupeasca nu-l va vedea pe domnul, caci multi supunându-se parintilor numai trupeste, si-au robit sufletul placerilor, de aceea cu nimic nu s-au folosit din supunerea lor caci ramânând patimasi nu-l vor vedea pe Domnul. domnul este nepatimitor si numai cei ce se înrudesc cu El în aceasta îl pot vedea sau simti.

·        Cel ce se supune se judeca si se osândeste pe sine ca neputînd din pricina starii lui pacatoase sa înteleaga prin el însusi cum se cuvine voia lui Dumnezeu, si judecându-se în felul acesta, se izbaveste de judecata lui Dumnezeu.

·        Cel ce împlineste voile altuia cu constiinta curata, nefacînd nimic dupa voia sa, chiar daca din nestiinta si uitare îi va lipsi ceva din cele datorate si de aceea pare celor ce privesc superficial, vrednic de judecat, el totusi nu e osândit de Dumnezeu. De va încerca sa înteleaga poruncile dupa voia lui si sa le împlineasca dupa cum i se pare lui ca este mai bine, se osândeste pentru ca îsi împlineste placerea sa. Facându-si voia lui, suporta consecintele ce decurg din aceasta.

·        Nu este îngaduit ascultatorului sa supuna vorbei multe sau iscodirii poruncile ori faptele pastorului, caci în acest caz dracii care pururea stârnesc cugetarea la gânduri iscoditoare îl sfatuiesc cu viclenie sa faca drumul simplu n chip sucit. Întrebarile, analizele, înclinatia de a contrazice în sfaturile si poruncile primite sunt tot felul de pretexte de amânare sau de refuz a împlinirii lor. binele este simplu si se percepe doar cu mintea simpla, cea sucita îl acopera cu tot felul de complicatii iscodite.

·        Cel ce porneste la ascultare cu hotarâre, se dovedeste pe de o parte barbat puternic, pe de alta, în stare de smerenie; este tare în smerenia slujitoare. El se încinge cu putere, dar cu puterea smereniei, el renunta la linistea care-l odihneste si ia asupra-si grija ajutorarii aproapelui.

·        Prin marturisire se pastreaza sufletul în sinceritate sau într-o transparenta deplina neavînd nimic de ascuns sau acoperit de întunericul minciunii, nici o umbra, ci totul în lumina.

·        A dezvalui de buna voie greselile sale barbatilor duhovnicesti, e un semn al vietii ce se îndrepteaza, iar a le ascunde este un semn al sufletului patimas, caci nimeni ajutând pe hoti sau stând de partea curvarilor si acoperindu-i prin complicitate nu se îndrepteaza.

·        Leaga pe cel ce a pacatuit ca sa i-l faci milostiv pe Dumnezeu. Nu-l dezlega, ca sa nu fie legat si mai tare de mânia lui Dumnezeu. De nu-l voi lega eu, legaturile lui vor ramâne nedezlegate “ca de ne vom judeca pe noi însine, nu vom mai fi judecati” (I Cor. 14,31). Sa nu socoteasca cineva aceasta ca cruzime si neomenie, ci ca cea mai mare blândete si cel mai bun leac si multa purtare de grija. “Dar a suferit destul timp pedeapsa!” va zice cineva. Cât? Spune-mi! Un an, doi, trei? Dar nu ma intereseaza vremea ci îndreptarea sufletului. Arata-mi deci aceasta: de s-a strapuns la inima, de s-au schimbat si atunci s-a împlinit totul; iar de nu s-a întâmplat aceasta, vremea nu-i de nici un folos caci nu cautam de a fost legata rana de multe ori, ci de a folosit legatura. Daca a adus folos în scurta vreme, sa nu mai fie tinuta, iar de nu a fost spre folos în 15 ani, sa fie tinuta în continuare. Dezlegarea celui legat sa o hotarasca doar vindecarea. Legând duhovnicul pe cel ce a gresit, nu-l mai leaga Dumnezeu caci acela simte mai vadit dezaprobarea si se îndreapta, pe când legatura lui personala cu Dumnezeu nu-i îngaduie sa simta obiectiv aceasta si omul continua sa pacatuiasca. Socotind ca nu l-a dezaprobat duhovnicul, el crede automat ca pacatul lui n-are prea mare importanta si deci n-are nici o remuscare.

·        Pironeste de stâlpul marturisirii orice sarpe ce se misca în tine si asa îl vei ucide. Cine voieste sa-si faca biruitor cuvântul sau, voieste sa-l umileasca, sa-l domine, sa se impuna altuia. Desigur, el ar putea spune ca nu voieste sa se impuna pe sine, ci adevarul, dar despre adevarul lui Hristos ajunge sa dai marturie traindu-l si murind pentru el. El nu se impune cu argutii ale ratiunii, a carei dibacie vrei sa dovedesti ca ai. Nu tine de vietuirea crestineasca a se apara si nu se vorbeste de ea în învatatura lui Hristos. Împotrivirea în cuvânt arata încapatânare si mândrie, parere înalta – ea dovedeste dispret nicidecum smerenie si supunere în toate.

·        Cel singur neavînd pe nimeni care sa-i poata proba lucrul, i se pare ca a ajuns la împlinirea poruncilor. Astfel facându-si din nepricepere o deprindere ajunge sa nu-si cunoasca lipsurile si patimile caci îi lipseste din jur orice ajutor prin care sa cunoasca unde se afla cu lucrarea poruncilor. Cum va putea arata unul ca acesta smerita cugetare neavînd pe nimeni care sa se arate mai smerit? Cum va cunoaste milostivirea, despartit fiind de ceilalti? Cum se va deprinde în îndelunga rabdare nestând nimeni împotriva voii sale? Iar de va zice cineva ca-i de ajuns învatatura Scripturilor pentru îndreptarea naravurilor, face ca cel ce învata tâmplaria dar nu lucreaza niciodata. Însusi domnul a spalat picioarele ucenicilor, iar tu pe cine vei spala? Cum vei sluji? Decât cine vei fi cel mai din urma singur de sine petrecând?

·        Obisnuindu-te a nu te socoti mare lucru nu te vei mai mâhni când nu te vor socoti astfel nici altii.

·        Este bine ca cei ce ajung prin ispita celui rau în vreo întinare, în vreo tulburare sau lenevire la rugaciune sa nu iasa din pricina acestora din ascultare, ci sa înteleaga ca aceasta li se întâmpla din iconomia dumnezeiasca pentru a-i conduce la cea mai adânca smerenie.

·        Trebuie sa-ti marturisesti pacatele fara a le cruta, asa cum nu te-ar cruta daca ti le-ar dezvalui cineva. Desigur, spunându-le tu însuti vei trece prin clipe de mare rusine însa cu rusinea pe care o suferi lovesti pacatele care-ti produc rusinea si înlaturi pricina rusinii. Rusinea marturisirii este trecatoare, dar rusinea obiectiva a ramânerii în pacatul nemarturisit e durabila si se adânceste mereu.

·        La odihna de patimi se ajunge usor biruindu-ti mândria si pornirile spre placere prin ascultare. În ascultare este o mare tarie, e izvorul tariei pentru biruirea tuturor patimilor.

·        Sufletul odata obisnuit sa se razvrateasca se umple de multa neînfrânare.

·        Daca orice corabie se poate îneca chiar având cârmaci iscusit, în mod sigur se va îneca neavînd deloc.

·        Cel smerit si ascultator nu slujeste patimii închipuirii de sine.

·        Semnul smereniei este rabdarea desavârsita a defaimarii.

·        Însusirea slavei desarte a monahului e ca vrea sa fie slavit pentru virtutile sale, iar propriu trufiei este a se înalta pentru faptele sale si a-i dispretui pe ceilalti. A celor din lume este ca vor sa fie slaviti pentru frumusete, bogatie, stapânire si pentru inteligenta.

·         Nu-i usor a ne izbavi de slava desarta, dar se izbaveste cineva prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin luarea aminte deasa. Semnul izbavirii e a nu mai tine minte raul celui ce ne-a vorbit de rau.

·        Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita înflorind pâna si la mormânt în vesminte, mirodenii, convoaie si cântari (cu ocazia înmormântarii cu mare pompa; aceasta se vede si în monumentele costisitoare pe care si le cladesc unii cât sunt în viata).

·        Fiecare virtute este capabila sa nasca slava desarta; aceasta împletire tine de o etapa înca nedesavârsita a firii noastre. Patima este atât de împletita cu firea, încât ni se pare ca luptând cu patima, luptam cu firea noastra si vedem în aceasta o greutate. Numai o întelegere adânca a firii noastre ca regasindu-se deplin când se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si conforma cu ea, la starea în care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe care Îl iubesti desavârsit.

·        E propriu celor înaintati sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile, dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude.

·        Sa ne ferim sa fim laudati cât si de a ne ferici unii pe altii în fata. Cea de-a doua este a lingusitorilor si a celor miscati de draci, prima a usuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricator al bunatatilor – îngerul diavolului; cel dintâi este un mostenitor nesocotit, pregatit sa piarda îndata ostenelile. Amândoi lucreaza împreuna pierderea reciproca.

·         Când vei auzi pe aproapele si prietenul tau ca te-a defaimat în dos sau chiar fiind tu de fata, atunci si numai atunci arata-i iubire si manifesta-ti dragostea fata de dânsul.

·        Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda dracilor.

·        Nu cel ce se dispretuieste si se defaima pe sine arata ca este smerit – caci cum nu se va suporta cu usurinta pe sine, ba înca prin aceasta se va si mândri, ci acela care ocarât fiind de altul nu-si va împutina iubirea catre dânsul. (Cel smerit nu se tulbura când e nedreptatit si nu se îngrijeste sa-i convinga pe ceilalti ca a fost calomniat, ci degrab cere iertare.)

·        Nu te compara cu cei pacatosi, ci mai degraba cu cei înaintati în virtuti, caci masurându-te cu cei dintâi vei cadea în groapa închipuirii de sine; însa masurându-te cu cei din urma vei înainta spre înaltimea smereniei.

·        Slava desarta se foloseste de darurile naturale si prin acestea de multe ori i-a doborât pe nenorociti. Cel ce se mândreste cu darurile sale naturale (inteligenta, învatatura, cititul limpede, elocinta, cu destoinicia si cu toate celelalte pe care le are fara nici o osteneala, nu-si va putea însusi niciodata bunatatile mai presus de fire; caci cel necredincios în putine, va fi necredincios si în multe si stapânit de slava desarta.

·        Începutul lepadarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gândite ale slavei desarte, iar sfârsitul este îndeplinirea fara nici un regret cele ce tin de necinstire înaintea multimii oamenilor.

·        Cel ce are grija de limba se dovedeste lucrator al virtutilor, iar nepedepsirea limbii arata desertaciunea din el.

·        Nu-ti ascunde rusinea pe motiv ca fu vrei sa dai prilej de poticnire; trebuie avut în vedere si felul pacatului, caci nu este nevoie totdeauna de aceeasi doctorie.

·        Când vezi un gând în tine ispitindu-te cu slava desarta, cunoaste limpede ca-ti pregateste rusinea.

·        Când laudatorii, mai bine-zis amagitorii încep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednic de cel spuse sau facute.

·        Cei simpli nu sunt cuprinsi de aceasta otrava caci slava desarta este lepadarea simplitatii si o prefacatorie continua.

·        Mândria este tagaduirea lui Dumnezeu, dispretuirea oamenilor, maica a osândirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergatoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, izvor al mâniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, radacina hulei.

·        Cel ce sufera de închipuirea de sine nu traieste ancorat în realitate. Toata imaginea este sa este un fum care-l intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii care sunt singura realitate ce-l tine si pe el în real.

·        Unde s-a produs caderea, acolo s-a salasluit mai înainte mândria, caci al doilea lucru este vestitor al celui dintâi.

·        Cel ce se înalta cu cugetul, se împotriveste cu cuvântul, dar cel smerit nu stie sa se împotriveasca nici cu privirea. Monahul semet contrazice cu tarie spusele altuia. Barbatul mândru iubeste stapânirea si cu toate ca-i constient prin aceasta ca-si agoniseste pieirea, totusi nu se încumeta sa-si paraseasca naravul.

·        Cel ce respinge mustrarea cuibareste patima în sufletul sau, iar cel ce-o primeste s-a dezlegat de legatura ei.

·        Celor mândri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viata aspra si lipsita de orice cinstiri precum si citirea faptelor celor mai presus de fire ale Parintilor. Doar asa va mai fi poate vreo speranta de mântuire si pentru acesti nenorociti.

·        Sa ne cercetam pururea pe noi însine si sa nu încetam niciodata ane compara cu parintii si luminatorii dinaintea noastra si atunci vom vedea ca nu le-am urmat nici macar un pas, nu ne-am pazit fagaduinta ci ducem înca o viata lumeasca.

·         Trufia lucreaza uitarea greselilor, caci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari. (Uitarea greselilor pricinuieste uneori închipuirea de sine, alteori nesimtirea. Uitarea de sine din mândrie da aparenta unei cunoasteri de sine caci sinea cunoscuta prin mândrie, e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe când sinea cunoscuta prin smerenie este sinea afundata pe veci în temeiul neclintit si adevarat care este Dumnezeu. Cel mândru, nestiind de pacatele sale nu se deosebeste de Dumnezeu în închipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau; cel smerit stiind de greselile sale sau de micimea sa, îsi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pe veci, iertându-l. rupta de realitate, mândria o contraface prin închipuire, traieste într-o fantasmagorie, într-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mândru îsi închipuie, se autoiluzioneaza ca ar avea ceva; întunecat fiind, crede ca se afla în lumina dar bogatia lui însasi e saraca si în lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent.)

·        Nepoatele mele sunt caderile duhovnicesti: mânia, clevetirea, hula, fatarnicia, ura pizma, viata dupa o regula proprie, împotrivirea în cuvânt, neascultarea, razvratirea. Un singur vrajmas avem asupra caruia nu avem putere; ti-l spunem pentru ca suntem biciuite de el. El consta în a te defaima pe tine însuti în chip sincer înaintea Domnului. Atunci abia sa ne socotesti ca pe o pânza de paianjen.

·        Sa îndrazneasca patimasii care se smeresc caci chiar de vor cadea în toate gropile si vor fi vatamati prin toate modurile si se vor îmbolnavi de toate bolile, însa dupa însanatosire vor fi tuturor doctori si luminatori, sfesnice si povatuitori învatând chipurile de vindecare a fiecarei boli izbavindu-i astfel pe cei ce bolesc prin experienta lor.

·        Nu te lauda, o omule cu o bogatie pentru care n-ai depus nici o stradanie, caci cunoscând dinainte Miluitorul nostru vatamarea si pieirea spre care mergi ti-a trimis aceste daruri fara a cere în schimb vreo plata.

·        Nimicitoarea tuturor patimilor este smerita cugetare, caci cei ce au câstigat-o pe aceasta le-a biruit pe toate. Nascatoarele tuturor patimilor sunt placerea si viclenia; cel ce le tine pe acestea nu-l va vedea pe Domnul, dar nu vom avea nici un folos de ne vom înfrâna de la una fara s-o înlaturam si pe cealalta.

·        Cel ce-si închipuie ca e ceva si-i învata pe altii lucruri a caror experienta nu o are nici prin fapta nici prin cunoastere îndelungata, sufera de doua boli si de doua orbiri: de închipuire de sine si slava desarta, de nesimtire si de ignoranta. Daca mai are si lacomia pântecelui va fi târât în patimile de rusine si va auzi cuvântul Mântuitorului: “Doctore, vindeca-te pe tine însuti.”(Luca 42,3)

·        Când îi vedem pe unii iubindu-ne în Domnul, sa ne pazim neîndrazneti mai ales fata de ei caci nimic nu obisnuieste sa risipeasca dragostea si sa pricinuiasca ura ca îndrazneala. Mergi la prietenii tai cu cuviinta si de vei face asa te vei folosi si pe tine si pe ei, caci sub masca iubirii sufletul leapada frâul pazirii sale.

·        Cel care vietuieste fara a fi supus unui superior nu poate dobândi smerenia dintru început deoarece tot cel ce se conduce singur îsi închipuie ca este destul de întelept întru aceasta arta de a trai în singuratate.

·        Dracii mai au un viclesug subtire pe care cei nepriceputi nu-l simt si anume: dupa ce ne-au îndemnat sa spunem sau sa facem ceva necuvenit, iar noi nu ne-am învoit, ne îndeamna sa aducem multumire plina de mândrie lui Dumnezeu.

·        Toti cei ce voim sa ne apropiem de Domnul sa o facem în chip simplu si neprefacut, fara viclenie, iscodire ca si cum ar veni la lectiile unui învatator. Caci El fiind simplu si necompus voieste ca si sufletele ce vin la El sa fie simple si nevinovate. Dar nu se poate vedea niciodata simplitatea fara smerenie. Vicleanul este cel ce-si închipuie ca din înfatisarea din afara si din cuvinte cunoaste gândurile cele aflate în inima.

·        Trebuie sa nu-ti cântaresti propriile fapte, sa nu le observi, ci sa fie ca si cum n-ar fi. Sa nu te dedublezi prin constiinta valorii tale – aceasta e smerenie si simplitate în acelasi timp.

·        Nevicleana e firea curata a sufletului care în întâlnirile cu toti se poarta asa cum a fgst zidita.

·        Viclenia este cuget ratacit, mincinoasa cârmuire de sine, încalcarea juramintelor, cuvinte mestesugite, perfide, intentii ascunse si camuflate, dusmana marturisirii pacatelor, cuget întortocheat, îndaratnicie prosteasca, dorinta de a trai dupa o regula proprie, pricinuitoare a râsului atunci când sunt mustrate pacatele, descurajare ce duce la nebunie, evlavie prefacuta, viata draceasca.

·        Viclenia este o stiinta, sau mai vârtos o urâciune draceasca, straina întru totul de adevar care socoteste ca nu-i vadita celor multi.

·        Caderea i-a înteleptit adeseori pe multi înraiti daruindu-le acestora fara voie nerautate si mântuire.

·        Cel ce s-a smerit înlauntrul sau nu e furat de buze caci ceea ce nu are vistieria, nu se scoate pe usa.

·        Cei mai multi ne numim pe noi însine pacatosi si poate ca si suntem, dar ceea ce probeaza inima cu adevarat este primirea defaimarii. (Cel ce poate rabda cuvântul aspru al unui om urâcios si neîntelept pentru Dumnezeu si pentru a linisti atmosfera, fiul pacii se va chema si unul ca acesta poate dobândi pacea sufletului si a duhului – cercarea si dovedirea smereniei se face prin necinstire.)

·        Cel ce alearga spre limanul neînviforat al smereniei, nu va înceta sa cugete si sa nascoceasca tot felul de planuri, cuvinte, gânduri, de mestesugiri, iscodiri, cereri si rugaciuni pâna ce , cu ajutorul lui Dumnezeu si prin purtari tot mai smerite si mai simple va scapa vasul sufletului sau de marea pururea bântuita de furtuna a închipuirii de sine.

·        Unii iau ca pricina de smerita cugetare relele facute înainte, biciuind prin ele închipuirea de sine; altii se umilesc prin lipsurile de toate zilele, unii doboara prin încercarile, bolile si prin greselile de zi cu zi înaltarea lor. altii si-au facut din lipsa darurilor – maica darurilor. (Cel sarac e cel mai bogat daca-si cunoaste saracia.)

·        Cunoasterea e întelegerea neclintita a masurilor proprii si amintirea neîmprastiata a greselilor celor mai subtiri.

·        Daca chipul celei mai de pe urma mândrii este a fatari virtuti pe care nu le avem, apoi semnul celei mai adânci smerenii este sa ne înfatisam ca vinovati pentru pacate ce nu sunt ale noastre, de dragul dispretuirii.

·        Sa preferi sa-i superi pe oameni, decât pe Dumnezeu, caci se bucura vazându-ne alergând spre necinstiri ca sa strâmtoram prin acestea si sa pierdem închipuirea desarta de sine. Înstrainarea este chipul cel mai bun al acestei nevointe caci numai cei cu adevarat mari pot rabda sa fie batjocoriti de ai lor.

·        Deoarece noi cu greu ne învoim sa ne smerim, Domnul a rânduit in purtare de grija si aceasta: nimeni nu-si poate vedea ranile sale precum le vede aproapele sau, de aceea trebuie sa fim recunoscatori pentru însanatosirea noastra, nu noua ci aceluia si lui Dumnezeu.

·        Trebuie sa ne osândim si sa ne ocarâm pe noi însine neîncetat ca prin micsorarea noastra sa lepadam pacatele fara de voie. (Este un mijloc de a ascuti constiinta de noi însine, de neputinta noastra.)

·        Câta vreme pacatuim întru cunostinta nu este smerenie în noi.

·        Încrederea în sine si luarea deciziilor de unul singur îi este celui smerit o greutate greu de suportat, pe cât îi este celui mândru porunca altuia.

·        Cunoscând Stapânul ca putem întipari chipul virtutii sufletului prin purtarea cea din afara, luând un stergar ne-a aratat calea smereniei, caci sufletul se face asemenea lucrarilor din afara si luând chipul celor ce se fac cu trupul se întipareste de ele.

·         Smerenia si fara fapte ne pune înaintea lui Dumnezeu, dar fara ea, desarte sunt toate faptele noastre, caci preschimbarea mintii noastre o voieste Dumnezeu. În minte ne facem buni si în minte ne facem netrebnici.

·        Daca mândria i-a facut pe unii din îngeri draci, negresit smerenia poate face si din draci îngeri. Drept aceea sa nu sovaie cei ce au cazut.

·        Putem însira mai multe fapte sau cai care duc la smerenie, fara ca ele sa fie semne precise ale dobândirii ei: saracia sau neagonisirea, înstrainarea, ascunderea întelepciunii ce o avem, grairea nemestesugita, simplitatea, sinceritatea în vorbe, cersitul milosteniei, ascunderea neamului bun, izgonirea îndraznelii, îndepartarea de flecareala. Nimic nu poate smeri mai mult sufletul ca starea saracacioasa si modul de viata în care cersesti depinzând de mila altora.

·        Sa-ti fie tie chipul si pasirea, haina, scaunul, asternutul, hrana si toate celelalte potrivite smereniei la fel cuvântul si purtarea. Toate acestea sa arate smerenia ta.

·        Primejdios lucru este a iscodi cu dinadinsul lucrarile lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc în corabia mândriei si a închipuirii de sine!

·        Maica supunerii este dispretuirea de sine si dorinta cu orice pret a sanatatii.

·        Daca culmea slavei desarte sta în a face cineva schime si fapte fatarnice chiar când nu-i nimeni de fata care sa-l laude, semnul lipsei slavei desarte se arata în a nu se lasa cineva niciodata furat cu cugetarea de prezenta celor ce-l lauda.

·        Pe cât de multa credinta în el vede întîistatatorul la supusii sai si la altii din afara, pe atâta trebuie sa se pazeasca pe sine cu toata grija în cele ce le face si le spune caci stie ca toti privesc la el ca la o icoana pilduitoare si socotesc cele spuse si facute de el ca la dreptar si lege.

·        Multi au socotit, din pricina tacerii cârmaciului ca plutesc bine pâna ce s-au izbit de stânca.

·        Daca cineva mustrat îndeosebi nu se rusineaza, va face si din mustrarea în fata mai multora prilej de nerusinare urându-si de bunavoie însasi mântuirea sa.

·        Întâi de toate sa fie întrebat cel vinovat care au fost faptele lui dupa felul lor, pentru doua motive: ca prin marturisire sa se simta totdeauna împuns în constiinta i sa ramâna fara îndraznire, si ca cunoscând ce rani are sa fie trezit la iubirea noastra.

·        Ia seama sa nu cercetezi cu de-amanuntul lucrurile cele mai mici caci nu vei fi urmator lui Dumnezeu& (Nu sili pe cel ce te-a ascultat de la primul cuvânt cu cearta, ci fa-ti al tau câstigul pe care l-a aruncat el.) Caci mai mult decât îndreptarea lui îti va fi tie nepomenirea raului. Luând de la Dumnezeu slujba de a învata si nefiind ascultat, întristeaza-te în cuget dar nu te tulbura la aratare caci întristat de el nu te vei numara cu cel ce nu te-a ascultat, dar tulburându-te vei fi certat pentru acelasi lucru. Primind slujba de a porunci, pazeste treapta ta si nu trece cu tacerea cele de trebuinta pentru faptul ca vezi împotrivire, caci pentru cei ce asculta vei lua plata pentru roadele lor, iar celor ce nu asculta sa le ierti toate si vei lua la fel de la Cel ce a zis: “Iertati si vi se va ierta voua.”

·        Aceeasi mâncare le pricinuieste adeseori unora râvna, altora dezgustul. Trebuie tinut seama la aruncarea semintei de cele de fata: de timp, de persoana, de calitate, de cantitate.

·        Unii când preiau o conducere pierd în timpul acesteia bogatia virtutilor capatate anterior în loc sa sporeasca, deoarece se umplu de slava desarta si de iutime.

·        Când ascultarea o cere nu trebuie sa mai existe frica de moarte!

·        În marturisire se arata vointa de a depasi pacatul; nu ajunge numai o parere de rau interioara.

·        Sa nu-i înveti pe cei simpli si nevinovati cele mestesugite si subtiri, ci mai vârtos îndruma-i la simplitate.